Răsfoind zilele trecute lucrarea distinsului pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Cultura teologică românească. Scurtă prezentare istorică, apărută la Editura Basilica în anul 2011, m-am gândit să prezint rolul pe care l-au avut cărţile bisericeşti în păstrarea unităţii de limbă şi de neam, în realizarea Unirii din 1 Decembrie 1918.
Este cunoscut faptul că la promovarea conştiinţei unităţii spirituale a neamului românesc, atât Biserica Ortodoxă Română, cât şi cea Greco-Catolică au avut o contribuţie majoră prin cultivarea în sufletele credincioşilor români a conştiinţei aceleeaşi obârşii, ca neam, aceeaşi limbă şi aceeaşi credinţă creştină. Mitropoliile Ţării Româneşti şi Moldovei erau în strânsă legătură cu Mitropolia Transilvaniei, răspândirea cărţilor de slujbă, ajutorarea frăţească în timp de prigoană, corespondenţa între ierarhi, contacte între preoţi, călugări şi credincioşii pelerini fiind adesea practicate de ambele părţi ale Carpaţilor.
După cum afirma istoricul Nicolae Iorga: Mitropoliţii, episcopii, egumenii şi deseori şi smeriţii călugări ori umilii preoţi de mir au dat poporului, ei singuri, aproape toată învăţătura, au înzestrat neamul cu o limbă literară, cu o artă în legătură cu gustul şi nevoile lui, au sprijinit statul fără să se lase a fi înghiţiţi de dânsul, au călăuzit neamul pe drumul pământului fără a-şi desface ochii de la cer…, dând istoriei noastre cărturari, caligrafi, sculptori în lemn, oameni de stat, ostaşi, mucenici şi sfinţi.
Pe tărâmul istoriei, studiul limbii a reuşit să clarifice anumite probleme care, în lipsa altor dovezi, ar fi rămas neelucidate. Adevărul acesta se poate verifica în istoriografia oricărei naţiuni, implicit şi în studiul istoriei noastre, unde filologii români şi străini, prin cercetări cu migală, au ajuns la concluzii dintre cele mai elocvente pentru lămurirea unor întrebări ale istoriei noastre. Filologia a contribuit enorm la clarificarea originii creştinismului pe teritoriul ţării noastre, la descoperirea originii noastre etnice şi continuitatea pe aceste meleaguri.
În general, limba naţională are o mulţime de roluri, atribute. Ea este, în primul rând, mijlocul de înţelegere între fiii aceleiaşi naţiuni. Totuşi, limba naţională reprezintă mai mult decât atât, ascunzând în sine întreaga viaţă a unui popor, cu trecutul lui cel mai îndepărtat, cu pământul care l-a hrănit şi care i-a încântat privirea, cu împrejurările sociale în care a vieţuit, cu îndeletnicirile lui zilnice, cu credinţa care l-a mângâiat în vremuri de restrişte şi care i-a îndrumat năzuinţele, cu toată civilizaţia şi cultura la care a izbutit să se înalţe, din treaptă în treaptă, de-a lungul veacurilor.
Alături de latinitate sau romanitate, încă de la formarea poporului român, credinţa creştină reprezintă principalul element constitutiv al conştiinţei de sine şi al identităţii de neam a românilor. Faptul că etnogeneza românească şi creştinarea au fost concomitente şi convergente, constituie o realitate indubitabilă.
În lucrarea „Sate şi preoţi în Ardeal”, Nicolae Iorga nota că poporul era format din ţărani (peste 75%), diferenţa de 25% (elitele) fiind reprezentată de preoţii şi cantorii din biserici. De-a lungul veacurilor, Biserica a cultivat, apărat şi dezvoltat limba română, acest tezaur inestimabil al neamului nostru. Conştiinţa unităţii de neam a cunoscut o dinamică prin traducerea şi tipărirea cărţilor de cult în limba română pentru întreaga suflare românească, punându-se astfel bazele limbii române literare.
Circulând în toate provinciile româneşti, cărţile bisericeşti menţionau, în predosloviile lor, unitatea de credinţă şi de neam. În acest context amintesc pe diaconul Coresi care, la jumătatea secolului al XVI-lea, a plecat de la Târgovişte la Braşov, unde a desfăşurat o rodnică activitate tipografică, timp de două decenii, tipărind cărţi bisericeşti, prin care a clarificat structura limbii române. Coresi a tipărit şi primul Liturghier românesc. Menţionez apoi Cazania mitropolitului Varlaam al Moldovei, din anul 1643, intitulată „Cartea românească de învăţătură” care a fost distribuită în Transilvania, în sute de exemplare, întărind astfel conştiinţa unităţii românilor despărţiţi din celelalte provincii separate politic.
În prefaţa Noului Testament de la Bălgrad (Alba Iulia), tipărit în anul 1648, Simion Ştefan, mitropolitul Transilvaniei, exprima ideea unităţii naţionale şi necesitatea stabilirii unei limbi literare care să fie înţeleasă de toţi românii. Ulterior, mitropolitul Dosoftei al Moldovei, în Liturghierul din anul 1683, scria că l-a tradus în româneşte pentru ca „să-nţeleagă toţi”, menţionând totodată că săvârşirea sfintelor slujbe în limba accesibilă poporului este în duhul tradiţiei Sfintelor Scripturi.
Încununarea acestui proces a reprezentat-o, tipărirea, la Bucureşti în anul 1688 a Dumnezeieştii Scripturi, pe vremea lui Vodă Constantin Brâncoveanul, cunoscută sub numele de Biblia lui Şerban Cantacuzino, fiindcă tălmăcirea ei s-a pregătit în timpul domniei acestuia, mai ales de fraţii Şerban şi Radu Greceanu, dar şi cu ajutorul altor cărturari „nu numai pedepsiţi întru a noastră limbă, ce şi de limba elinească având ştiinţă” şi cu binecuvântarea mitropolitului Teodosie Vestemeanul.
Afirmaţia mitropolitului Andrei Şaguna (1808-1873), în prefaţa Bibliei tipărite la Sibiu între anii 1856-1858, este de mare actualitate: Limba Bibliei pentru un popor numai odată se poate face: dacă s-a învins odată piedica cea mare a traducerii credincioase şi înţelese şi dacă poporul a primit limba aceea aşa-zicând în însăşi fiinţa sa, atunci următorii n-au de a face altă limbă; limba Bibliei nu e făcută, ci luată chiar din gura poporului; şi aşa traducătorul nu este decât un răsunet nu numai al limbii, ci şi al simţirii şi peste tot al chipului, al cugetării poporului… niciunul dintre conducătorii de mai târziu nu poate fi părtaş laudei ce se cuvine acelora cari au altoit întâia dată cuvântul Sfintei Scripturi în pom românesc; ci toţi de mai târziu au preînnoit şi au îndreptat numai unde şi unde aceea ce traducătorii cei dintâi, ca nemernici abia ai unui veac, n-au putut să îndrepte. Dar nici n-au avut lipsă de a îndrepta, fiindcă pe vremile lor a fost bine şi desăvârşit aşa. Iară limba noastră e pom viu… ramurile bătrâne şi fără suc se usucă şi cad, mlădiţe tinere ies şi cresc; frunza se veştejeşte şi se scutură, dar alta nouă curând îl împodobeşte; toate ale lui se fac şi se prefac. Iar tulpina rămâne totdeauna aceeaşi.
De asemenea, părintele profesor dr. Dumitru Stăniloae afirma că Spiritul de sinteză complex al neamului nostru nu se explică numai din persistenţa lui din veacuri imemorabile în spaţiul de mijloc între Occident şi Orient, ci şi în îmbinarea în el a caracterului latin şi a creştinismului ortodox. De altfel, caracterul nostru latin nu e străin de vechimea fiinţei noastre de traci, care nu s-au mutat niciodată din acest spaţiu de mijloc, între Occident şi Orient…
Când credincioşii nu aveau acces la cartea sfântă, venea aceasta la ei: pleca la drum de propovăduire şi, trecând de la o biserică la alta, ducea pretutindeni aceeaşi lumină de sus, vestită în acelaşi grai. Nu puţine au fost cărţile care au făcut în felul acesta ocolul întregului pământ românesc, îndreptând pretutindeni toată suflarea către cerul aceloraşi credinţe şi năzuinţe. Aşa a reuşit Biserica să desăvârşească unitatea graiului românesc, care a dus, când s-a plinit vremea, la unitatea noastră naţională.
Prof. dr. Mihai FLOROAIA