Creştinismul între dogme, schisme şi reforme (III)

Prezentam în materialul precedent consecinţele pe care le-a avut Marea Schismă din 16 iulie 1054 asupra creştinătăţii, subliniind modul în care, ulterior, au evoluat cele două Biserici: Răsăriteană şi Apuseană.

Ca şi cum Cruciadele, Inchiziţia, Schisma papală nu ar fi fost suficiente pentru a marca în interior Biserica Apuseană, în secolul al XVI-lea a avut loc reforma protestantă. Ulterior termenul de „reformă” a devenit sinonim cu cel de „ruptură” pentru Biserica Apuseană.

Reforma apare într-un context de o deosebită amploare şi complexitate. Chiar dacă a izbucnit din acţiunea câtorva persoane, premisele ei nu sunt constituite doar din simple dezbateri pe teme religioase, cauzele ei depăşind domeniul credinţei.

Deşi data de 31 octombrie 1517, când Martin Luther (1483–1546) a afişat „Cele 95 de Teze” (Disputatio pro declaratione virtutis indulgentiarum) pe uşa Bisericii Castelului din Wittenberg, este considerată ziua de naştere a Reformei, putem considera această dată drept punctul terminus al unui drum început cu mult timp în urmă. Idei reformatoare apăruseră şi în Anglia sub John Wycliffe (1330-1384), care tradusese Biblia în limba engleză.

Cele 95 de teze ale lui Luther, care reprezentau un rezumat al reformei doctrinei şi practicii religioase catolice şi se pronunţau în mod direct împotriva practicării indulgenţelor şi a altor exagerări doctrinare, cultice şi practice, vor deveni fundamentul Reformei Protestante, fiind scrise pe un ton umil şi academic, mai degrabă ridicând întrebări în rândul populaţiei catolice decât aducând acuze reprezentanţilor bisericii.

În general, cadrul în care protestantismul se propagă este următorul: la nivel politic, procesul de centralizare opunea Sfântului Imperiu Roman, propriul sistem de finanţe, mijloace de control asupra clericilor şi propria politică externă, în care Biserica deţinea vaste teritorii prin intermediul episcopatelor. Pe plan social, mortalitatea era ridicată, foametea şi epidemiile alterneau cu perioade de „progres” economic la intervale dese, societatea fiind împărţită între orăşeni şi ţărani, iar în mediul rural, vrăjitoria şi practicile oculte luaseră locul limbajului liturgic greu accesibil. Biserica îşi asumase, în acest cadru, îndrumarea tuturor credincioşilor (inclusiv pe monarh), al căror cap, Papa (succesorul Sfântului Apostol Petru, Vicarul lui Hristos), este singurul conducător şi mijlocitorul spre mântuire, după cum afirma Toma de Aquino (1225-1274).

Din punct de vedere economic, în Apusul Europei, asupra ţărănimii din secolul al XVI-lea plana greaua povară a taxelor de tot felul, zeciuiala datorată Bisericii fiind doar una dintre acestea. Pe de altă parte, principii doreau să deţină proprietăţile bisericeşti, bucurându-se de orice oportunitate de a înlătura influenţa Romei, sperând, pe această cale, la o viaţă mai bună şi opunându-se „italienilor”, pe care „germanii” îi percepeau ca fiind corupţi, dedaţi luxului şi perversiunilor de tot felul. În acest context general, Reforma a reprezentat nu numai o mişcare religioasă, ci şi un pretext politic, social şi economic.

Din Germania, Reforma continuă, alţi reprezentanţi ai ei fiind Ulrich Zwingli (1484–1531) şi Jean Calvin (1509–1564), care vor declanşa mişcări reformatoare în Elveţia. Nu voi intra în detalii privind ideile teologice pe care cei trei mari reformatori le-au propagat, însă merită reţinut faptul că aceste persoane aveau solide studii de specialitate (teologie) şi s-au manifestat împotriva unor abuzuri lumeşti de ordin administrativ şi cultic, chiar dacă în cele din urmă şi-au exprimat modificări privind învăţătura de credinţă catolică, pornind de la teologia lutherană. Reformatorii au dezvoltat o teologie care să fie în acord total cu Noul Testament, fiind convinşi că această teologie nu va deveni niciodată aplicabilă cât Biserica Romano-Catolică va fi autoritatea supremă. În scrierile lor vorbesc despre relaţia omului cu Dumnezeu, despre credinţă, mântuire, libertate etc. Ideile reformatoare, atât cele teologice, cât şi cele cu implicaţie socială, au avut un puternic impact în dezvoltarea ulterioară a teologiei, culturii şi istoriei Apusului creştin.

Reforma Protestantă este considerată un eveniment istoric mondial, care a influenţat educaţia de stat, mai ales în Europa şi în lumea occidentală, şi a promovat mişcările de emancipare socială şi dezvoltarea drepturilor omului într-o manieră durabilă prin mobilizarea educaţională. Cu toate acestea, ideile de libertate religioasă ale reformatorilor nu au constituit precursorul statului constituţional democratic. Cu Reforma şi Contrareforma (iniţiată în anul 1545 de către papa Paul al III-lea împotriva răspândirii Reformei preotestante) nu numai că a fost posibilă pluralizarea religios-ideologică, dar a fost iniţiat şi un lung proces de secularizare, cel puţin în Europa de Vest. Reforma a fost o revoluţie a spiritului şi rămâne ca moştenire şi sarcină reformatoare în lumea globalizată a prezentului: confruntarea cu pluralitatea şi diversitatea culturală, lupta pentru libertate etc.

Astfel, urmare tuturor acestor mişcări reformatoare au apărut şi s-au dezvoltat majoritatea cultelor protestante (spre exemplu, Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea se consideră moştenitoare a Reformei protestante) şi neoprotestante existente şi astăzi în creştinism.

Astfel, creştinismul zilelor noastre este mult mai segmentat decât cel din vremea lui Luther, iar credinţa multora pare să se bazeze mai mult pe tradiţie, pe autoritatea ecleziastică şi pe propriile experienţe decât pe revelaţia divină. La peste cinci secole de la Reforma protestantă, avem ocazia să medităm asupra efectelor ei şi asupra a ceea ce trebuie să facem pentru a rămâne fideli mesajului şi misiunii care ne-au fost încredinţate de Dumnezeu prin Mântuitorul nostru, Iisus Hristos. (va urma)

Dr. Mihai FLOROAIA