În ultimii ani am predat filosofia într-un liceu de stat în România şi am făcut catehism cu copii dintr-o parohie din Elveţia. Am experimentat deci ce înseamnă să predai informaţii într-un conţinut de stat şi ce înseamnă să te ocupi de formarea spirituală a copiilor. Avantajul catehismului făcut în curtea bisericii, şi nu în şcoală, este absoluta libertate în raport cu sistemul educaţional, nu ai programe şcolare, nu verifică statul ce informaţii dai şi nici nu trebuie să îi evaluezi pe copii. Totuşi, catehismul e diferit de ora de religie, pentru că scopul catehismului este aprofundarea credinţei, în timp ce scopul orei de religie este să ofere cunoştinţe legate de identitatea religioasă de pe teritoriul unei ţări. La fel cum statul a decis că e important să înveţi munţi şi râuri şi prin ce oraşe trec ele la şcoală, şi nu în excursie cu părinţii, la fel, programa religioasă vizează obţinerea de noţiuni clare şi distincte despre identitatea religioasă, utile în formarea culturală a copiilor. Miza orei de religie e să dea un abc prin care copii să poată înţelege acest aspect al societăţii.
Atât timp cât religia se face în şcoală şi nu în biserică ea are ca scop principal să dea cunoştinţe, să formeze o cultură generală în acel domeniu şi nu să insufle credinţe şi comportamente. Ori dacă o materie se ocupă cu predarea cunoştinţelor, aceste cunoştinţe trebuiesc evaluate conform unor criterii epistemice. Ora de religie nu evaluează comportamente morale şi nici gradul de credinţă, dar poate foarte bine să aprecieze gradul de cunoştinţe la care a ajuns elevul în semestrul respectiv. Că nu există tip de cunoştinţă pe lumea aceasta care să nu formeze şi caractere este o altă discuţie, care se aplică şi la filosofie, dar şi la matematică şi fizică. Nu poţi vorbi despre filosofia politică a lui Aristotel fără să sugerezi că împlinirea omului nu se poate face decât în relaţie cu alte fiinţe umane, la fel cum, nu poţi vorbi despre Predica de pe munte fără să presupui că ea ar trebui şi să structureze comportamente.
În fapt, chiar dacă religia este predată confesional şi nu e obligatorie, situaţia orei de religie este comparabilă cu situaţia filosofiei la clasele de real şi tehnice căreia i se acordă aceeaşi 1 oră pe săptămână, mai exact extrem de puţin spaţiu/timp pentru a preda cunoştinţe temeinice în orice domeniu. Statul, în mărinimia lui epistemică, a decis ca în cadrul anilor de educaţie, elevilor să le treacă pe lângă ureche nume cum ar fi Aristotel, Platon, Ioan Gură de Aur sau Maxim Mărturisitorul. Totuşi, elevii şi părinţii sunt înclinaţi să nu dea importanţă materiilor cărora statul, prin Ministerul Educaţiei, decide să nu le dea prea mult spaţiu, de aici şi ideea că la filosofie, religie sau educaţie civică toată lumea trebuie să obţină note mari. La această imagine contribuie şi opinia unora potrivit căreia ora de religie sau de filosofie se ocupă cu formarea spirituală a copiilor şi se adresează sufletului. A prelua aceasta opinie înseamnă a condamna aceste discipline la marginalitate, loc dedicat oricăror activităţi spirituale în ziua de azi. În Germania un elev poate opta să dea bacalaureatul la religie, unde va fi evaluat şi notat conform criteriilor programei. Această opţiune nu face din tinerii nemţi oameni mai credincioşi decât alţi tineri din Europa şi nici automat oameni mai buni, face însă din ei oameni mai educaţi, mai cultivaţi şi în ultimă instanţă, cetăţeni mai buni, căci acesta este scopul şcolii obligatorii. Şcoala este locul care dă instrumente minim necesare pentru traiul în societate, unde trebuie să îţi câştigi existenţa, să îţi plăteşti impozitele şi să respecţi legile, pe scurt să te descurci într-un spaţiu predefinit lingvistic şi cultural.
Una dintre problemele serioase ale societăţii europene în ziua de azi este rata mare a analfabetismului religios, adică a lipsei de educaţie elementară legată de subiecte religioase. Analfabetismul religios produce la rândul său intoleranţă şi xenofobie legate de toţi cei care, întâmplător, nu provin din aceleaşi medii culturale ca noi. Islamofobia şi antisemitismul sunt cel mai adesea corelate cu incapacitatea de a aprofunda propria tradiţie religioasă. Un om care îşi cunoaşte (atenţie, nu spun crede, ci cunoaşte) tradiţia religioasă din care provine nu se va teme de o altă tradiţie religioasă, pentru că are instrumentele necesare să descifreze ce înseamnă o tradiţie religioasă şi în ce măsură ea influenţează comportamente. De asemenea, analfabetismul religios produce fundamentalism, căci fundamentalismul religios este o opţiune pentru acei care nu au înţeles diversitatea internă confesională şi istorică a unei tradiţii religioase. Fundamentalismul şi intoleranţa religioasă nu sunt doar probleme ale diverselor religii, ci sunt probleme sociale, care afectează vieţile fiecăruia dintre noi.
Indiferent dacă crezi sau nu în Dumnezeu, este inacceptabil să nu faci diferenţa între Noul şi Vechiul Testament, să nu recunoşti o statuie a Fecioarei Maria într-un muzeu sau să confunzi o icoană a lui Iisus cu Maica Domnului şi cu Ioan Botezătorul cu o reprezentare a Sfintei Treimi (caz la care am fost martoră). Educaţia religioasă în şcoală are menirea să alfabetizeze religios, în timp ce bisericilor le revine sarcina de a se ocupa de formarea duhovnicească. Şi tocmai de aceea, ora de religie e în mod paradoxal mai utilă celor proveniţi din familii ateee şi agnostice decât copiilor care merg oricum în fiecare săptămână la biserică. Ori, dacă Ministerul Educaţiei nu înţelege acest lucru nu face decât să îşi submineze propria vocaţie.
Generaţia care decide aceste măsuri e majoritar formată în timpul comunismului, adică, e generaţia celor care nu au avut parte de educaţie religioasă şi prin urmare cred cu sinceritate că mersul la biserică (şi prin urmare la ora de religie) e aşa ceva corelat cu sentimentalism dulceag. Lipsa educaţiei religioase în 45 de ani de comunism nu a anihilat credinţa, dar a transformat-o în ceva vag producând o generaţie care crede că e ceva acolo, fără să ştie exact ce, cum sau de ce. E generaţia care stă la coadă la moaşte pentru că acesta e singurul sacru tangibil la care are acces. În lipsa unei cunoaşteri a conţinutului credinţei, creştinismul a rămas un sentiment interior care combină paradoxal superstiţiile cu pietatea faţă de preoţi, aceşti administratori ai harului pe pământ, cu care ar fi util să te pui bine, căci, nu se ştie niciodată. În condiţiile în care această generaţie a considerat că religia este treaba preoţilor şi că treaba ei este să afişeze o pietate afectată în puţinele dăţi pe an când trec pe la biserică, decizia să noteze orele de religie apare firească, pentru că, nu-i aşa, religia nu are nimic de-a face cu intelectul şi înţelegerea lumii în care trăim?
Totuşi, fără o minimă cultură creştină e greu să pricepi istoria Europei din antichitate până în secolul al XIX-lea, nu vei aprecia istoria artei până cam tot până acolo, nu vei pricepe nici filosofia evului mediu, dar nici măcar pe Iluminişti, pentru că majoritatea curentelor ideatice europene au apărut ori datorită creştinismului, ori împotriva lui. Dacă nu ştii nimic despre forţa dogmelor şi a ereziilor, nu vei putea pricepe bine nici măcar comunismul. A vorbi despre Europa de astăzi fără a intra în mecanismele intime ale creştinismului, în matricea căruia s-a format, e ca şi cum ai scrie o istorie a Ierusalimului în care să nu faci nicio referire la iudaism sau ca şi cum ai încerca să înţelegi istoria Orientului Mijlociu fără islam. Suntem cu toţii influenţaţi cultural de cultura religioasă a spaţiului nostru geografic, indiferent dacă alegem să credem sau nu, dacă ne definim prin identitatea religioasă sau împotriva ei, de aceea, o înţelegere critică a tradiţiei religioase e esenţială în formarea noastră umană.
Credinţa e o chestiune de alegere individuală, în sensul în care poţi să ştii tot ce înseamnă teologie şi istorie creştină, dar să nu crezi în Dumnezeu. Invers însă, nu se poate cu adevărat. Nu poţi să crezi în Dumnezeu sau în transsubstanţiere, dar să nu ştii de fapt în ce crezi. Când am ajuns în Elveţia, şi i-am auzit pe colegii mei cum citau din Biblie m-am simţit profund jenată. Nu îmi sugerase nimeni că citesc ceva din Vechiul Testament, mi se repetase că este de datoria mea de creştin să mă rog, să postesc, să citesc acatistul X şi poate Patericul, dar nu mi-a zis nimeni că în formarea mea intelectuală şi umană intrau şi lecturile biblice. Apoi, în Orient, m-am simţit din nou extrem de prost că habar nu aveam care e distincţia între copţi, melchiţi şi maroniţi şi mai ales cât de mult seamănă ei liturgic şi cultural cu ortodocşii. Până atunci nu înţelesesem de ce ortodocşii apar sub eticheta de biserici orientale. În multe medii din România când vorbesc despre creştinii din lumea arabă, sunt întrebată dar, ce arabii nu sunt toţi musulmani? M-am apucat să citesc teologie creştină şi cărţi din Biblie, în momentul în care am înţeles că Leviathanul lui Thomas Hobbes este o reinterpretare a multor texte biblice şi că naşterea subiectul modern cartezian are de-a face cu educaţia iezuită a lui Descartes. Este vorba despre cunoştinţe care te ajută să înţelegi isoric, politic şi cultural bucata de spaţiu-timp în care trăieşti şi nu de adevăruri de credinţă. Şi de aceea am simţit de datoria mea să explic copiilor la catehism cum să caute un citat în biblie (e o activitate care îi distrează foarte tare) că Iisus era evreu şi mergea la sinagogă sau că sacrificiul cerut lui Avraam este o prefigurare a sacrificiului hristic şi nu gestul sadic al unui părinte fanatic.
Einstein remarca ironic într-o discuţie cu o doamnă din lumea bună care îi ceruse să explice teoria relativităţii pe scurt, că nu poţi explica cum se face pâinea dacă interlocutorul tău nu ştie ce este aceea făină. Tot aşa, discuţiile decente între un credincios şi un necredincios necesită un minim grad de cultivare al ambelor părţi, altfel discuţia este ratată înainte să înceapă. La asta ar trebui să vegheze educaţia religioasă, să dea făină celor ce cred, să ştie în ce cred şi celor ce nu cred, să ştie în ce nu cred. Aceasta nu este doar treaba comunităţilor religioase, pentru că ei pot să ofere educaţie doar pentru cei care vin direct să le ceară acest lucru. Aceasta este treaba statului căci dacă statul nu oferă o formare de bază legată de noţiuni religioase, atunci credincioşii şi necredincioşii se vor trezi într-un dialog al surzilor, care nu va face decât să adâncească falia socială dintre ei. După două generaţii ne vom trezi atât de diferiţi că nu se va mai găsi nici un mediator între cele două grupuri. Şi aceasta este o problemă socială gravă, căci nu poţi visa la un bine comun când fiecare trăieşte în enclava lui.
Capitalismul ne învaţă că trebuie să facem alegeri educate şi că e responsabilitatea cetăţeanului să aleagă informat, individul alege deci dacă să aparţină unei comunităţi religioase sau nu, dar este treaba statului să asigure condiţiile necesare exercitării acestei alegeri, e deci responsabilitatea statului să asigure un mediu în care aceste identităţi nu intră în conflict, prin legi, dar şi prin oferirea educaţiei necesare prin ora de religie.
Ana PETRACHE