O intuiţie artistică remarcabilă se uneşte, în creaţiile ei, cu elaborarea profundă, inteligentă şi originală, cu o imaginaţie nesecată, care surprinde mereu. Lucrările sale de artă decorativă dobândesc, pe lângă nuanţă personală, virtute spirituală. Predestinată pentru artă, Ecaterina Mărghidan este conferenţiar univ. dr. la Facultatea de Arte Vizuale şi Design, secţia Arte Textile, Design Textil, din cadrul Universităţii de Arte „George Enescu” din Iaşi. S-a născut la 15 martie 1980, la Piatra-Neamţ, fiind absolventă a Liceului de Artă „Victor Brauner”, promoţia 1998. Perseverenţa şi măiestria pe care le-a obţinut prin studiu au format-o ca pe un valoros pedagog.
– Dacă ar fi să alcătuiţi o biografie, care ar fi momentele cele mai importante asupra cărora v-aţi opri?
– Cariera mea didactică şi artistică este abia la început. Mai sunt multe de făcut… Cred că primii paşi au fost şi cei mai importanţi. Am dorit să urmez un liceu vocaţional, de artă, iar părinţii m-au susţinut. Decizia a fost luată şi la îndemnul profesorului meu de desen de la Şcoala Gimnazială nr. 3, Dumitru Florea, care m-a încurajat la momentul respectiv. Am susţinut examenul de admitere şi am intrat la Liceul de Artă „Victor Brauner” unde am întâlnit profesori şi colegi deosebiţi. Dascălii noştri au ştiut să creeze un mediu propice în care să ne putem manifesta propria personalitate. Eram un grup mic, două clase, şi, în scurt timp, am devenit o familie. Lucram, mâncam şi învăţam împreună de la ora 8, până seara, la ora 20. La un liceu vocaţional se munceşte de două ori mai mult. Ai programul de specialitate dimineaţa şi apoi, după amiaza, disciplinele teoretice. S-a creat o rigoare, s-a creat o înţelegere între noi şi studiam cu plăcere.
Al doilea moment de referinţă a fost cel în care am întâlnit-o la Muzeul de Artă din Constanţa, în vara anului 1997, pe Ariana Nicodim, personalitate marcantă a artei textile româneşti. În fiecare zi, timp de o săptămână, stăteam la muzeu cel puţin o oră. M-a văzut şi m-a întrebat cum de vin aşa de des. I-am spus că sunt elevă la Liceul de Artă „Victor Brauner” din Piatra-Neamţ, la secţia tapiserie, şi aşa am ajuns să dialogăm. Eu, un copil şi doamna Ariana Nicodim, un creator adevărat, „un artist care se întrece virtuozistic în a depăşi rezistenţa fizică a masei…”, după cum spunea criticul de artă Dan Hăulică. În ultima zi, mi-a dăruit un album cu următoarea dedicaţie: „Ecaterinei, o viitoare colegă. Ariana Nicodim, iulie 1997, Constanţa”. Pentru mine acest gest de mare nobleţe a contat enorm.
Am continuat studiile la Facultatea de Arte Vizuale şi Design din Iaşi, şi, apoi, am decis să urmez o carieră didactică în paralel cu una artistică. O „bornă” importantă din perioada studenţiei a fost vânzarea primelor lucrări. Întâii bani obţinuţi din munca ta sunt un semn că cineva crede în tine şi te apreciază. Au urmat expoziţii în ţară şi peste hotare… Am trăit şi emoţia primului e-mail prin care un muzeu internaţional mă invita să particip cu lucrări în cadrul colecţiei sale. De curând, o doamnă conferenţiar de la Universitatea Naţională de Arte „George Enescu” din Iaşi, şi vă rog să mă scuzaţi pentru că n-aş vrea să-i dau numele, mi-a spus ca sunt un bun pedagog. Venind din partea unei persoane cu o vastă experienţă, peste 50 de ani de activitate la catedră, acest compliment m-a bucurat mai mult decât orice altceva.
– Pe cine recunoaşteţi ca mentor?
– În viaţa noastră ajung oameni de la care permanent învăţăm. Important este să-i asculţi şi să treci prin filtrul tău sfaturile, îndrumările primite. Spiritual vorbind, mentorul meu este mama. Ea m-a învăţat răbdarea, să văd partea bună a oamenilor, a lucrurilor şi să nu pun la suflet relele. Din punct de vedere profesional, le datorez foarte mult profesoarei Camelia Tănasa de la Liceul „Victor Brauner” şi profesoarei universitare dr. Miruna Haşegan de la Facultatea de Arte Vizuale din Iaşi de la care încă mai „fur” meserie.
– Ce îi sfătuiţi pe studenţii care pornesc să cucerească un loc cât mai bun în arta plastică decorativă, în design textil?
– În primul rând, să facă din muncă o plăcere şi o disciplină constantă. Am văzut oameni plini de talent care au renunţat profesional. Au fost şi persoane mai puţin înzestrate care au evoluat fantastic şi au mare succes datorită perseverenţei. Şi arta este o muncă. Trebuie să o iei ca atare. Nimic nu vine de la sine. Toate se construiesc în timp, cu răbdare. Toţi angajatorii de astăzi, firme sau galerii care contractează lucrări, caută profesionişti care să aibă în primul rând disciplina muncii.
– Câţi vor birui dintre ei?
– Dacă vorbim despre absolvenţi, vorbim despre persoane mature care abia încep să-şi construiască propria carieră. Când cauţi biruitori, construieşti o barieră, ceilalţi devenind, cumva, fără şansă. Nu cred că este corect, toţi suntem biruitori în propria viaţă. Fiecare ne confruntăm cu probleme şi decizii care ne influenţează personal şi profesional. Alegerile acestea nu trebuie să ne pună obligatoriu de o parte sau alta a barierei. Nu pot da un număr sau un procent. Totul ţine de ce aşteptări ai şi ce cauţi în viaţa ta. Arta textilă este un domeniu cu aplicaţii diverse, de la produsele comerciale pentru decoraţiunile interioare sau cele vestimentare, la obiectele artistice, implicând etape foarte diferite de design, transpunere, consultanţă şi comercializare. Doar pentru că numele tău nu apare pe marile afişe, asta nu înseamnă că nu vei avea o carieră de succes. Viaţa e plină de surprize, nu ştii pe ce drum te duce.
– Ce calităţi preţuiţi mai presus de orice la un student?
– Curiozitatea, dorinţa de autoperfecţionare, disciplina muncii şi seriozitatea.
– Cum se manifestă trăirea adevărată în domeniul dumneavoastră?
– Este un sentiment pe care ţi-l trezeşte orice lucru care tinde spre desăvârşire. Dincolo de obiectul real şi de munca depusă, trebuie să vezi ideea, să simţi freamătul, importanţa momentului. Ce ar fi dacă…? Ce înseamnă asta? Sentimentul respectiv e plin de importanţă pentru creator, dar momentul trece şi devine amintire. Dacă ai norocul să-ţi vadă cineva lucrarea, vei retrăi acea clipă.
– Ce iubiţi cel mai mult după arta plastică decorativă?
– Mai mult decât arta îmi iubesc familia şi prietenii. Îmi place să citesc despre istoria reală şi imaginară, cărţi de specialitate şi beletristică. Deseori, în timp ce lucrez la o piesă de mari dimensiuni, vizionez documentare, filme. Munca mâinilor pare mai plăcută când lucrează şi mintea.
– Sunteţi o timidă sau o explozivă?
– Ambele. Depinde mult de context şi de persoanele din jur. În general, sunt extrovertită.
– Credeţi în hazard, în fatalitate?
– Ştiu că în viaţă unele evenimente nefericite par predestinate, dar eu nu cred în fatalitate. Sunt, în general, o optimistă. Decizia de astăzi e consecinţa studiului, a gândurilor de ieri, care determină ziua de mâine. De asta este important să ai grijă ce şi cum gândeşti astăzi, ce şi câte alegeri faci.
– Spunea cineva că insuccesele priesc mai mult decât succesele, oricât de neînsemnate ar fi fost acestea. Nereuşita te împinge într-o stare de fraternizare cu durerea înconjurătoare, te face mai simţitor. Sunteţi de acord?
– Este inevitabil să nu trăieşti momente dificile. Acea fraternizare cu durerea înconjurătoare, care te face mai simţitor, este bună doar pentru moment. Nu trebuie să te complaci în deplângerea momentului şi nu trebuie să cauţi companie îndelungată în cei asemenea ţie atunci. Singurul rol al durerii şi al eşecului este să îţi atragă atenţia că există o problemă pe care trebuie să o repari, să o depăşeşti. Insuccesul „prieşte” doar dacă-i analizezi cauza şi înveţi din el. Este, totuşi, un lucru bun fiindcă înveţi ce nu trebuie să faci.
– De ce pe oamenii cunoscuţi în copilărie nu-i poţi uita nicicând şi locurile dintâi sunt cele care îţi rămân la suflet?
– În viaţă venim cu sufletul curat. Suntem curioşi şi încrezători, totul este o minune şi toate sunt demne de a le ţine minte. Nu pot să-i uit pe cei cărora le-am oferit toată încrederea mea de copil: familie, prieteni, profesori. Sunt gesturi şi vorbe care m-au marcat. Nu pot să uit primul spaţiu ce mi-a oferit siguranţă, casa, grădina, sau primul loc pe care l-am descoperit, oraşul, muntele sau marea. Toţi şi toate au lăsat un semn pe coala albă a existenţei mele tocmai datorită emoţiilor pe care le-am avut şi pe care le retrăiesc cu fiecare amintire.
– Ce este viaţa fără să te dedici celorlalţi, fără să-ţi iubeşti aproapele?
– Viaţa fără să te dedici celorlalţi, fără să-ţi iubeşti aproapele este egoism. Nu cred că există astfel de oameni şi dacă există sper să nu-i întâlnesc. Avem nevoie unii de alţii pentru propria fericire şi împlinire. Ajutându-i pe cei din jurul meu mă ajut şi pe mine. Nu mă aştept la un schimb echitabil şi imediat, dar am încredere în zicala „bine faci, bine găseşti”.
Violeta MOŞU