Acum 168 de ani, pe data de 15 ianuarie 1850, venea pe lume Mihai Eminescu, „cel mai mare poet pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc”. Fără Eminescu, am fi fost mai săraci, mai goi, mai puţin români. Şi-a închinat viaţa slujirii neamului său, pe care l-a iubit ca nimeni altul, arzând ca o flacără pentru idealul libertăţii şi unităţii naţionale.
În întunericul ateismului comunist, când orice manifestare de patriotism şi credinţă era pe loc înfierată de securitate, versurile poetului naţional erau ca o gură de oxigen, ca o oază de lumină şi speranţă. Fosta deţinută politic, nemţeanca Aspazia Oţel Petrescu, îşi aminteşte cum a fost salvată, în închisoarea de la Mislea, de versurile „Rugăciunii” eminesciene:
„Zăceam într-o disperare neagră, izolată în închisoarea de la Mislea, blagoslovită cu patru ani de detenţie peste cei zece executaţi deja. Singură, într-un pustiu absolut, în total regim de exterminare. De nicăieri niciun ajutor, nicio lumină, nicio speranţă. În negura totală, brusc mi s-a iscat în minte «Rugăciunea» eminesciană. Mi-au tot revenit cu obstinaţie versurile «Înalţă-ne, ne mântuie / Din valul ce ne bântuie». A fost începutul recuperării mele. Am realizat cu luciditate că eram în vâltoarea unui val ce mă bântuia şi din care nu eram capabilă să mă ridic. Am realizat apoi că doar Sfânta Fecioară Maria mă putea înălţa pe aripa rugăciunii şi m-am rugat Ei. Am scris despre acest moment apocaliptic din viaţa mea de întemniţată, dar nevrednica de mine am omis să detaliez acest moment pe care azi îl numesc «clipa mea Mihai Eminescu». Prin versurile sale, el mă luase în experienţa sa de credincios, m-a ajutat să-mi aflu diagnosticul şi mi-a îndreptat speranţa către Crăiasa îngerilor pe aripa rugăciunii sale.” (www.mihai-eminescu.ro)
O mărturie din 1886, din ultima parte a vieţii poetului, confirmă legătura acestuia cu Divinitatea. În acea perioadă, Eminescu se afla la Mănăstirea Neamţ, unde a cerut să fie spovedit şi împărtăşit. Evenimentul a fost consemnat de un duhovnic al mănăstirii pe un Ceaslov, în data de 8 noiembrie 1886, chiar de ziua Sfinţilor Voievozi Mihail şi Gavriil. Potrivit cercetătorului Nae Georgescu, după ce a primit Sfânta Împărtăşanie, Eminescu a sărutat mâna preotului, spunându-i că ar vrea să fie îngropat la ţărmul mării, lângă o mănăstire de maici, şi să asculte în fiecare seară cântarea „Lumină lină”.
Iată şi consemnarea din anul 1886: „Pe ziua de Sfinţii Voievozi în anul 1886 m-au chemat la M-rea Neamţu, la bolniţă, şi l-am spovedit şi l-am împărtăşit pe poetul M. Eminescu. Şi au fost acolo Ion Gheorghiţă, din Crăcăoani, care acum este primar. Iar Mihai Eminescu era limpede la minte, numai tare posac şi trist. Şi mi-au sărutat mâna şi mi-au spus: «Părinte, Să mă îngropaţi la ţărmurile mării şi să fie într-o mănăstire de maici, şi să ascult în fiecare seară ca la Agafton cum cântă Lumina lină…»” (I. N.)