Cărţile profesorilor noştri
Mihai Emilian MANCAŞ
ZILELE
roman, Editura Cetatea Doamnei, Piatra-Neamţ, 2013
Derutant şi incitant titlu: ZILELE. Care zile, te întrebi, după ce ai terminat de citit, pe nerăsuflate, cele o sută de pagini ale romanului şi te străduieşti să-ţi aduni gândurile rătăcite într-o lume răscolitoare, cea a unui scriitor măcinat de prea multe întrebări, nelinişti, incertitudini… Care zile, aşadar? Zilele cele lungi, sau zilele cele scurte?, că date omului sunt şi unele şi altele. Sau poate zilele pierdute, sau cele amare, grele sau, mai rău, zilele fripte. Dar dacă or fie cele nefaste, zilele de care ţi s-a urât, pe care le târâi după tine suportându-le în silă povara? Să fie ziua de azi? Sau ziua a şaptea? Sau, Doamne fereşte, ziua de apoi? Pentru că, ne aminteşte scriitorul, există şi prima zi, dar şi cea de pe urmă. Şi-apoi zilele cui, zilele scriitorului sau zilele tale, cititorul! Ori ale amândurora. Stai cu cartea deschisă la ultima pagină şi te tot străduieşti să afli răspuns la care dintre toate s-o fi oprit anume romancierul. Pentru că fiecare îşi are locşorul ei în economia romanului, se înşiruie una după alta arătându-se drept „determinantul vieţii tale de oglindă complicată, probabil deformată, poate chiar falsă, a universului…”. Şi te convingi, într-un sfârşit, că nu este una anume, ci-s toate la un loc, topite una într-alta, dăruindu-se omului/ scriitorului drept Marele Timp, cel nemilostiv şi repede trecător. În urma căruia rămâne o lume, lumea lui Iţă, personajul de poveste care dă viaţă acestor file de poveste, scrise cu un zâmbet trist în colţul gurii, însoţit de o lacrimă pe obraz.
Romanul – pe nedrept numit de autor pseudoroman, dar despre asta vom discuta cu alt prilej – reconstituie, cu harul bine ştiut al scriitorului Mihai Mancaş, propria copilărie, cu bunele şi cu relele ei, trăită în familia de învăţători în care a venit pe lume, într-unul din satele temeinic gospodărite din apropierea Pietrei. S-a născut aici, la Dobreni – azi, ca şi ieri, fanion al satului nemţean – purtând cu demnitate (şi mai puţină… plăcere) numele său de alint, Iţă, ca să pornească în viaţă către o vreme în care ţara trecea prin mari încercări, războiul abătând-o de la mersul ei frumos suitor. Cu tatăl mai mult în concentrări sau pe front, cu mama trudind de dimineaţa până seara în şcoală, împovărată de două norme şcolare, Iţă se străduieşte mai mult singur să intre în lume, dar o face cu hotărâre şi dârzenie, luând pieptiş greutăţile, de la cele aruncate în cale-i de megieşii de peste drum, pruncii cam hăbăuci ai lui Smău, până la bombardamentele care-l surprind departe de casă, undeva pe Valea Nehoiului. Fire de luptător, supune singur armata nemilostivă a literelor, începând nu cu Moş Nae sau Elena Farago, ci direct cu Jules Verne, ia pieptiş Marele Necunoscut şi se pierde printre captalani de-a lungul Alămşelului, departe mult de casă, în ţara zmeilor şi zânelor frumoase, netemător ca orice Făt-Frumos, îşi dovedeşte vitejia impunându-şi superioritatea cu pumnul printre cei de-o vârstă, pentru ca, uşor-uşor, trecând dintr-o întâmplare într-alta, să treacă, la puţină vreme după război, „peste linia imaginară ce uneşte cei doi stâlpi ai porţii Liceului Alb «Petru Rareş» (…) stăpânindu-şi cu greu dorinţa de a izbucni într-un plâns interzis viitorului luptător cu morile de vânt…”.
Romanul domnului Mihai Emilia Mancaş, a opta carte în zestrea sa literară, umple un gol încă resimţit în literatura română, cel al cărţii despre copii. Faptul se explică, este o întreprindere grea, nu dată oricui, care implică, dincolo de meşteşugul scriitoricesc, o bună cunoaştere a psihologiei copilului, o mare capacitate de pătrundere în universul preocupărilor lui. Să faci din autobiografie – chiar dacă limitată la primii ani de viaţă – literatură presupune o putere deosebită de a te detaşa de locurile comune, nesemnificative şi a te menţine în zona atât de alunecoasă a obiectivităţii. Veţi zice că unui dascăl îi este mai uşor. Poate. Dar trebuie să te cheme Mihai Emilian Mancaş ca să şi izbuteşti. Cu atât mai mult, cu cât scriitorul în discuţie nu reface doar o viaţă de copil, ci reconstituie o lume, cea a satului moldovenesc, din prima jumătate a veacului trecut, o lume în care micul personaj se formează şi în care, după ani şi ani, se va regăsi ori de câte ori îi va trece pragul. S-a văzut aceasta cu prilejul lansării cărţii la Dobreni, în şcoala nouă ridicată pe temeliile casei părinteşti, când s-au aflat alături consăteni din aceeaşi generaţie cu Domnia sa, cadre didactice, elevi, oameni ai locului ştiutori în a-şi respecta valorile cu care se mândresc şi se identifică. Aceeaşi bună primire a avut romanul la Bicaz, oraşul tinereţii profesorului Mancaş şi al Doamnei sale, nu puţini dintre cei prezenţi în biblioteca orăşenească fiind foşti elevi ai celor doi dascăli prestigioşi, unii dintre ucenicii de ieri fiind azi slujitori ai culturii şi învăţământului. Bătând la uşile celor care i-au fost şi îi sunt dragi, pe care îi respectă şi despre care are numai cuvinte de laudă, „Domnul Iţă” a poposit la sfârşitul lunii trecute şi la Liceul .„Petru Rareş”. Era chiar în ziua sărbătoririi şcolii, lansarea cărţii constituindu-se într-un cald omagiu adus acestei instituţii pe care profesorul şi scriitorul Mihai Emilian Mancaş a slujit-o cu dăruire.
Ce va urma în… zilele următoare? ne întrebăm cu regretul încheierii prea grabnice a unei lecturi în care, mulţi dintre noi, ne-am regăsit. Răspunsul ni-l dă însuşi autorul pe coperta interioară a romanului: alte trei scrieri – Mămăliguţa, Teatrul din sertar şi Moara lui Tudoran. Altora, care cu certitudine vor veni după acestea, încă nu le-a stabilit titlul. Le aşteptăm pe toate cu aceeaşi bucurie şi recunoştinţă de cititori împliniţi.
Panait PRICOPIE-POPA