Vă mai amintiţi? În ’86 s-a lansat în România filmul monument „Liceeni” regizat de Nicolae Corjos. Din distribuţie făceau parte: Oana Sârbu, Ştefan Bănică Jr., Mihai Constantin, Cesonia Postelnicu… o căruţă gospodărească de copii frumoşi, deştepţi, puşi pe şotii. Din păcate, timpul nerăbdător „a muşcat” din ei, au schimbat prefixul de mai multe ori. Geta, amica lui Ionică, la filmare avea 18 ani, astăzi are peste 50. Simpatica elevă a devenit artistă, e angajată la Teatrul Naţional „Ion Luca Caragiale” din Bucureşti, ca şi Mihai Constantin, Ionică cel de altădată.
Cum în ultimii 30 de ani nimeni nu s-a mai gândit să toarne un film de tipul „Liceeni rock and roll” sau „Liceeni în alertă”, ne-a cam atins nostalgia. Suntem băftoşi că respectivele pelicule sunt re-re-re-luate la televizor şi astfel ne amintim că am fost cândva liceeni. Doar aşa ne întâlnim din nou cu silitorul Mihai Marinescu (Ştefan Bănică), Dana (Oana Sârbu), prof. Socrate (Ion Caramitru) şi cu Isoscel (doamna comediei româneşti Tamara Buciuceanu Botez).
♦ ♦ ♦
Când trec pe str. Ştefan cel Mare şi privesc spre liceul frecventat în anii ’52-’55, mă năpădesc amintirile buluc. În primele două cincinale comuniste, româna a fost predată de doi profesori de mare calibru: Har. Mihăilescu – poreclit de elevi Hâr, şi Georgeta Pralea devenită mai târziu Buzilă. A face gramatică cu Hâr era cea mai cumplită pedeapsă. La prima oră de curs, fiorosul dascăl îi atenţiona pe învăţăcei astfel: „Cine nu învaţă să scrie şi să vorbească corect româneşte rămâne repetent!” e clar nene? Şi continua dădăceala mai ameninţător: „Nu citeşti, nu ştii!” N-ai învăţat „Popor, izvor renăscător” îţi pun 1 cât tine de mare! Nu era de şagă. Paradoxal, impecabilii vorbitori de română îl apreciau în mod deosebit şi vedeau în el un zeu. Băşcălioşii regretă că actualii miniştri ai educaţiei n-au avut şansa întâlnirii cu un Har. Mihăilescu. Iar Andrei Pleşu, în minunata lui carte „Pe mâna cui suntem?” spune despre Abramburica că a fost „cea mai duioasă, tandră şi mămoasă catastrofă a sistemului nostru şcolar”. Aţi reţinut?
Despre d-na Georgeta Pralea, ce să zic? Era o floare ameţitoare, tobă de carte, corectă în toate, demnă de admiraţie. Toţi băieţii o iubeau şi o respectau. Cum am avut-o profesoară şi în clasa a VII-a la Şcoala de Băieţi nr 1, condusă de directorul Baciu Aurel, ştia câte parale fac. Instrumentele sale de lucru erau: caietul cu lecturi particulare şi caietul cu greşeli tipice ale fiecărui elev în parte. Personal, am pătimit pentru vocabula „timp” pe care o scriam cu „n”. Când citeam în faţa clasei tema de acasă şi în conţinutul ei apărea cuvântul „timp” profesorul spunea stop! „Cum ai scris timp?” Cu „m” minţeam eu. Caietul la control! La control ce să vezi, nu era aşa. Sentinţa? Nota 1 pentru că m-ai minţit şi pentru că ai scris incorect. Ultima observaţie? „Ştii de ce te notez aşa? Ca să nu uiţi toată viaţa cum se scrie cuvântul timp.” Şi n-am mai uitat. Era mare doamna noastră!
♦ ♦ ♦
Şirul dascălilor eminenţi nu se opreşte aici. Continuă în Monografia liceului Petru Rareş Piatra-Neamţ, 1869 – 1969, semnată de regretatul prof Al. Iftimie. Aici veţi afla noi date despre tanti Pleşa Ionescu, Ioan Zenenbizi, Aurora Cârlănescu, Adrian Tănase, Vladimir Laşcu… Asta nu înseamnă că liceul nu avea încadrate şi tot felul de soţii de politruci politici ce nu aveau nimic comun cu catedra. Citeşte: Nevestele puternicilor activişti de la regiunea Bacău. Le puteţi admira la capitolul „poze” în monografia citată mai sus (pag. 169-185).
♦ ♦ ♦
În orice caz, între liceeni din vremea tătucului cizmar şi cei din zilele noastre sunt mari deosebiri. Pe „vremea mea” liceeni nu veneau la şcoală cu maşina proprietate, cu ţigări şi droguri în buzunar. Nu participau la banchete destrăbălate unde profele dansează lasciv iar elevii nu glumeau fără cenzură cu ele şi nu rosteau apropouri amoroase. Liceenii trecutului „mâncau cartea” cu tot cu coperţi, iar drogul lor era munca şi studiul riguros. Culmea, şi proful de atunci avea acel ceva necesar performanţei. Era un actor talentat, care atunci când vorbea, proiecta în faţa noastră un film de mare efect. În zilele noastre liceenii abia aşteaptă să scape de şcoală, să plece afară. În fiecare zi o şterg din scumpa noastră ţărişoară nouă români cu studii medii şi superioare. Ce înseamnă asta? Ne risipim naţia, fraţilor! Lovim în fibra naţională.
♦ ♦ ♦
Cine încearcă să facă prezenţa la promoţia ’55 a Liceului „Petru Rareş” rămâne uimit. Majoritatea rareşiştilor au plecat printre stele. Ultimul care s-a dus a fost Mitruţ, Dumitru Croitoru – fotbalistul, ziaristul de la „Ceahlăul” şi „Informaţia primăriei”. El, împreună cu Radu Mâţă organizau întâlnirile noastre, ale liceenilor pietreni de altădată, la un pahar de vorbe. Avea dreptate când ne îndemna să venim la întâlnire: „Hai bă, să ne mai vedem odată că suntem în pragul ţărânei.” Şi culmea, s-a dus tocmai el. Îl văd şi acum râzând cu poftă la un banc bun. Imaginea lui nu s-a voalat încă. În rest e bine. Chiar foarte bine. Avem un guvern nou care va clădi o Românie prosperă şi normală. Ca toate precedentele. Cum în ultimele decenii am cam bătut pasul pe loc la realizări şi n-am urnit căruţa din loc, poporenii neîncrezători întreabă: „Ce-o să fie? Ce-o să fie?” Evident, cu noul guvern.
Cum nu sunt un analist galonat, răspund cu celebrele vorbe ale lui Constantin Tănase: „O să fie o nebunie /Toţi aşteaptă ahtiaţi / Ca să plouă cu cârnaţi!”
Doamne ajută! Om trăi şi vom vedea ce fel de meniu păpăm. Sosul patriotic merge la orice mâncare şi deja se prepară în cantităţi industriale. Atenţie! Sosul, nu cârnaţii!
Dumitru RUSU