Comunicarea asertivă şi avantajele ei

Jan Jigel – membru al Comisiei Europene, responsabil cu educaţia, formarea, cultura şi tineretul afirma la un moment dat: „Învăţarea pe tot parcursul vieţii a devenit o necesitate pentru toţi cetăţenii. Trebuie să ne dezvoltăm abilităţile şi competenţele pe tot parcursul vieţii, nu numai pentru împlinirea noastră personală şi pentru capacitatea noastră de a ne angaja activ în societatea în care trăim, ci şi pentru a ne mări şansele de a avea succes într-o lume a muncii în continuă schimbare.”

În lumina celor mai sus afirmate şi în concordanţă cu directivele UE, principalul obiectiv strategic al României pentru anul 2020 este ca, cel puţin 10% din populaţia adultă (cu vârste cuprinse între 25 şi 64 de ani) să participe la activităţi de învăţare pe tot parcursul vieţii.

Pentru noi, profesorii, învăţarea pe tot parcursul vieţii este utilă şi pentru a insufla elevilor competenţe noi, care să-i ajute să-şi croiască un drum prin complicatele realităţi economice şi sociale ale zilelor noastre: acomodarea cu diversitatea, trecerea de la idee la acţiune, conştientizarea şi profitarea de oportunităţi, asumarea de responsabilităţi, acceptarea incertitudinii, deschiderea de spirit (open mind), gândirea prospectivă dar mai ales comunicarea asertivă.

Asertivitatea este o tehnică de comunicare ce se defineşte astfel: modul de a fi al unei persoane, care se comportă echilibrat în relaţiile cu ceilalţi şi îşi exprimă corect şi cu uşurinţă punctul de vedere şi interesele, fără a le nega pe ale celorlalţi şi fără a declanşa conflicte. Altfel spus, exclude critica în public, referirile la defectele persoanei căreia i te adresezi, ironia, şi presupune concentrarea strictă la situaţia creată şi la modul de soluţionare a problemelor. Tonul este direct şi ferm, se colaborează pentru identificarea de noi idei, se vorbeşte dar se ascultă şi părerile celorlalţi, fluxul conversaţiei este în ambele sensuri; interlocutorul asertiv ascultă atent, îşi asumă responsabilitatea, are iniţiativă, este sincer şi constructiv, are un limbaj verbal şi non-verbal încrezător şi îşi exprimă preocupările direct către sursă.

Este foarte important şi să deosebim comunicarea asertivă de celelalte trei tipuri: pasivă, pasiv agresivă şi agresivă. Pentru lămurire prezint următorul studiu de caz.

Imaginaţi-vă că tocmai aţi primit o sarcină importantă, cu termen limită. Ştiţi că aveţi nevoie de ajutor din partea Elenei, o colegă de serviciu, pentru a duce sarcina la bun sfârşit. Cum vă adresaţi?

1. „Bună, Elena! Îmi pare rău că te deranjez. Ştiu că probabil eşti ocupată cu multe alte probleme în acest moment. Am primit una dintre acele sarcini urgente. Dacă ai posibilitatea, poate mi-ai putea da un pic de ajutor. Dar, este în regulă dacă nu poţi.”

Acesta este un exemplu clasic de comunicare pasivă. Este prea agreabilă, nu exprimă nici un punct de vedere, evită un răspuns clar, exprimă neputinţa, fiind dublată în practică de o voce nesigură şi un limbaj al corpului retras.

2. „Elena, ştiu că eşti genul care nu se speteşte cu munca. Hei, glumesc! Dar uite, când ai avut probleme săptămâna trecută, cine te-a ajutat? Chiar eu. Deci, uite, acum sunt în aceeaşi situaţie. Nu îţi face griji, oricum eu voi face cea mai mare parte de muncă.”

Aici avem de a face cu un comunicator pasiv-agresiv, care este sarcastic, critic, şantajist, stabileşte condiţiile, nu îşi exprimă îngrijorarea; în plus pare să fie de acord dar în realitate nu este de acord, evită să acorde asistenţă, iar mesajul nonverbal îl contrazice pe cel verbal.

3. „Elena, uite, acum sunt foarte presat. Trebuie să mă ajuţi să fac acest proiect urgent, imediat! Să nu aud că eşti ocupată cu altceva. Această scuză nu merge. Deci, stai jos şi hai să-ţi arăt ce am nevoie să faci tu.”

Acesta este mesajul agresiv, al celui care aduce învinovăţiri şi acuzaţii, este solicitant, imperativ, foloseşte un limbaj dur şi ofensator; vocea este ridicată şi limbajul corpului intimidant.

4. „Elena, tocmai mi s-a atribuit un proiect urgent care trebuie realizat într-o săptămână. Ţi-aş fi recunoscător dacă m-ai putea ajuta. Proiectul implică un domeniu în care experienţa ta e necesară. Ceea ce mi-aş dori să faci este să stai câteva minute cu mine, acum sau în această după-amiază, pentru a stabili când şi cum mă poţi ajuta şi să îţi spun despre ce este vorba în proiect. Dacă eşti de acord, la ce oră ne putem întâlni?”

Inutil să mai precizăm că acesta este modul corespunzător de adresare, acesta este mesajul asertiv, negociator, al celui care-şi urmăreşte şi propriile interese, dar pune pe primul plan relaţia armonioasă cu celălalt, fiind empatic şi politicos.

Contrar aşteptărilor (poate!), comunicarea asertivă presupune şi o manieră hotărâtă de a spune „nu”, atunci când situaţia o impune. Deşi, teoria ne învaţă că nu este pedagogic de a adresa niciodată elevilor exprimări de genul: „Nu ai răspuns corect!”, „Nu e bine cum gândeşti!”. Părerea mea este că lucrurile trebuie privite nuanţat. Elevii trebuie încurajaţi la gândire liberă, creativă, şi atunci, în cazul unor răspunsuri mai puţin inspirate la ore, se pot da replici mai îndulcite, de genul: „Poate e bine să te mai gândeşti înainte de a formula răspunsul”, „Să fim mai profunzi”, „Eşti pe aproape dar…” În schimb, văd imperios necesară folosirea formulărilor „Nu este bine!”, „Nu este corect!”, „Nu este etic!”, când susţinem discursuri moralizatoare elevilor vinovaţi de acte de bullying, violenţă, absenteism, celor care fumează sau consumă droguri, celor cu comportamente deviante etc.

Am ţinut acestă pledoarie pentru comunicarea asertivă pornind de la câteva idei pe care, împreună cu colega mea Aurora Moscalu le-am expus în lucrarea „Ghidul dirigintelui”, ca urmare a participării noastre din mai 2018 la cursul de la Bologna „Soft skills for teachers, trainers and education staff”, lucrare ce poate fi consultată pe site-ul liceului nostru la adresa https://lteant.wordpress.com/2019/10/04/ghidul-dirigintelui/ .

Avantajele comunicării asertive apar bilateral, atât pentru educatori cât şi pentru educabili. În primul rând profesorii creează relaţii mult mai armonioase cu elevii şi îşi îmbunătăţesc abilităţile de a preda (mentoring-ul), ajutându-i pe aceştia să dobândească un set de competenţe extrem de utile, cum ar fi: îmbunătăţirea comunicării interpersonale verbale şi non-verbale, ascultarea activă, dezvoltarea echipei, rezolvarea de probleme şi conflicte, participarea activă la dezvoltarea profesională, amplificarea încrederii în sine, conceperea şi livrarea unui bun discurs public, motivarea personală.

Gianina BURUIANĂ, profesor, Liceul Economic „Alexandru Ioan Cuza”