• Interviu cu criticul şi istoricul literar Constantin Cubleşan
Romanul lui Constantin Virgil Gheorghiu „La vingt-cinquième heure” (tradus în româneşte „Ora a douăzeci şi cincea”/ „Ora 25”) a apărut în anul 1949, tradus în limba franceză de Monica Lovinescu cu pseudonimul Monique Saint-Côme şi cu o prefaţă de Gabriel Marcel, la Editura Plon din Paris, în colecţia „FeuxCroisés. Ames et terres étrangères” („Foc încrucişat. Suflete şi ţări străine”). Mai mult, în 1976, romanul a fost ecranizat de Henri Verneuil pentru Films Concordia, cu actorii principali Anthony Quinn şi Virna Lisi. Opiniile referitoare la moralitatea îndoielnică a scriitorului, exprimate clar şi răspicat de mari nume ale exilului parizian – între care Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Mircea Eliade, Emil Cioran, Sanda Stolojan, Neagu Djuvara –, nu l-au împiedicat pe Constantin Virgil Gheorghiu să devină cel mai prolific scriitor româno-francez din cea de-a doua jumătate a veacului al XX-lea. Deşi opera sa numără peste 40 de romane publicate, critica literară consideră că a rămas doar autorul romanului Ora 25, lucrare care i-a adus, pe lângă un succes răsunător în Occident, şi foarte mulţi bani. Criticul şi istoricul literar clujean Constantin Cubleşan, autor a două cărţi despre Constantin Virgil Gheorghiu (Escale în croazieră: Constantin Virgil Gheorghiu, Cluj-Napoca, Editura Grinta, 2011; Constantin Virgil Gheorghiu – aventura unei vieţi literare, Bucureşti, Editura Sophia, 2016), a încercat să aducă clarificări în privinţa unor aspecte mai puţin cunoscute ale vieţii şi operei scriitorului născut la 9 (15) septembrie 1916 în satul Valea Albă, comuna Războieni, judeţul Neamţ.
– Una dintre cărţile cu un destin ciudat din literatura română a fost „Ora 25” de Constantin Virgil Gheorghiu, publicată la Paris, în 1949. Cum credeţi că mai rezistă acest roman unei actuale priviri critice?
– Mi se pare un lucru foarte ciudat faptul că înainte de ’89, romanul circulând la noi pe sub mână, cum se zice, era considerat ca un mare roman al literaturii noastre contemporane. După ’89, când au apărut imediat câteva ediţii, în condiţii mai mult sau mai puţin bune din punct de vedere tipografic (ceea ce, în fond, nu are nici o importanţă pentru valoarea operei în sine), comentariile critice au fost de cele mai multe ori rezervate, critici importanţi exprimându-şi neîncrederea în valoarea reală a acestui roman. Probabil – nu vreau să păcătuiesc – contactul direct cu Monica Lovinescu, al acestora şi al celor care simpatizau fără rezerve cu domnia sa, a contribuit la abordarea unei alte perspective de evaluare a romanului şi a scriitorului în sine. Dar, stând strâmb şi judecând drept, cartea aceasta trebuie judecată pe coordonatele istoriei zămislirii ei şi a receptării ei în primul moment, acela în care încă nu fuseseră aruncate pe piaţă învinuirile de antisemitism la adresa autorului ei şi nici acelea de colaborator al securităţii, adăugate imediat pentru a-l discredita pe acela care între timp a devenit preotul ortodox al românilor la Paris.
În primă instanţă, romanul a fost citit ca o primă mărturie (şi, realmente, ca o primă carte despre ororile celui de al Doilea Război Mondial) a calvarului unui om oarecare ce a parcurs labirinticul traseu al războiului. Ca orice roman de ficţiune, realitatea a fost tratată parabolic, ostentativa cu care romancierul îşi urmăreşte eroul a fost înţeleasă în primul moment (moment al adevărului?!) ca o voită apăsare a accentului (poate prea mult) pe imaginea de ansamblu a războiului. Că, după ce s-au mai liniştit apele, romanul s-a dovedit a avea destule neîmpliniri artistice, e o altă chestiune. În cartea mea consacrată lui C.V. Gheorghiu, dezvoltam ideea că, de fapt, marele lui roman este romanul memorialistic Memoriile, un roman picaresc, ce poate sta confortabil alături de alte importante romane picareşti contemporane, scrise la noi şi aiurea (Un asemenea roman este şi cel al lui Zaharia Stancu, Jocul cu moartea, dar şi acest scriitor este desconsiderat de unii, pe nedrept, din necunoaşterea operei şi din acceptarea blamului de a fi scris cărţi cu caracter programat politic, propagandistic). Dar, asta e o altă discuţie.
– Cât este (ne)verosimil şi cât inspiraţie realistă în Ora 25?
– Romanul, cum spuneam, este odiseea unui ţăran român din Banat care parcurge un lung drum de umilinţe, prin toate fazele războiului. Fără îndoială, un asemenea personaj nu există în realitate, el nu poate fi identificat cu cineva anume dar în toată biografia lui pot fi identificate destule elemente din biografia autorului. Ce e rău în asta? Oare ilustrul roman al lui Hemingway Pentru cine bat clopotele (1940), nu este, la urma urmelor, o reprezentare romanescă a experienţei romancierului în războiul din Spania, unde el a fost corespondent de război? În romanul lui C.V. Gheorghiu real este războiul. Acest lucru l-au înţeles primii lui cititori, acest lucru a determinat enormul succes, traducerea imediată în mai multe limbi şi uriaşul prestigiu de care s-a bucurat, repet, înainte de a fi lansate pe piaţă acuzaţii care aveau menirea de a-l discredita. Vreau să vă spun că opera lui C.V. Gheorghiu, impresionantă cantitativ, este profund inegală sub raport artistic. Toate cărţile sale cu tematică religioasă sunt excelente eseuri care pot fi citite oricând şi oriunde cu mare plăcere şi cu mare folos (moral, dacă vreţi). Romanele de actualitate sunt însă, în marea lor majoritate, teziste, schematice şi propagandistice, la urma urmelor. Demascarea ororilor Securităţii şi comunismului în România postbelică se face după o reţetă de joasă specie literară… Altă rezonanţă, de altitudine, au romanele sale în care se valorifică o mitologie naţională, de o miraculoasă frumuseţe a locurilor natale etc. E o literatură a freamătului muntelui aşa cum literatura lui Panait Istrati este una a freamătului Dunării.
– Ce a însemnat Constantin Virgil Gheorghiu pentru exilul românesc de la Paris? De ce emigraţia românească a primit iniţial în mod favorabil proza sa, iar apoi l-a renegat considerându-l un farsor?
– Comunitatea românească din Franţa era foarte dispersată, după câte mi-am dat seama. Pe grupuri, grupuleţe, fracturi ideologice, preocupări de ordin material ş. a. E un lucru ştiut, de pildă, că Emil Cioran nu avea relaţii bune cu diaspora franceză, pariziană. De altfel, împingând discuţia într-un soi de derizoriu, cred că acolo unde sunt trei români, se formează automat patru partide. Asupra lui C.V. Gheorghiu au planat suspiciuni de toate felurile. Ce-i drept, a şi fost un om incomod, un caracter dificil, ori aşa ceva nu este de natură să impună o aură benefică asupra unei astfel de existenţe.
– Eugen Simion (Memoriile lui Constantin Virgil Gheorghiu), în Genurile biograficului, avansează o idee privind complementaritatea între memorialistica Gheorghiu (Memorii, Ispita libertăţii) şi ficţiuneadin Ora 25. Este C.V. Gheorghiu un alter ego al lui Johann Moritz, personajul său din Ora 25?
– Nu vreau să repet, însă nu văd ce poate fi rău în faptul că un romancier se foloseşte de experienţa sa de viaţă pentru a o încărca în biografia eroilor săi. Dar, Johann Moritz nu poate fi identificat cu prozatorul însuşi. De altfel, în orice creaţie literară se translează elemente, mai mult sau mai puţin evidente, din biografia autorului. Chiar şi în cele mai impersonale, aparent, scrieri.
– Ce rol credeţi că a jucat Constantin Virgil Gheorghiu în scandalul iscat în jurul acordării Premiului Goncourt lui Vintilă Horia?
– Nu ştiu, nu am informaţii concrete în acest caz. Ştiu doar că din ţară a fost trimis un ilustru personaj literar/cultural/politic al momentului pentru a influenţa neacordarea premiului. Vintilă Horia a detaliat în mai multe rânduri tot ce s-a întâmplat în acel moment. Aşa s-a întâmplat şi în cazul lui Blaga şi în alte asemenea cazuri, de mai mică anvergură. Poate e un blestem al nostru să ne sabotăm valorile în plan internaţional.
– Rămâne C.V. Gheorghiu un epigon contemporan al „romanului negru”, aşa cum spunea Mircea Zaciu în Dicţionarul esenţial al scriitorilor români?
– Majoritatea romanelor de actualitate sunt construite pe schema romanului poliţist, cu multe crime şi multe orori făcute de comuniştii din ţară în anii socialismului, cu brutalităţile Securităţii etc. E şi acesta un fel de roman negru.
– Prin cartea dumneavoastră (Constantin Virgil Gheorghiu – aventura unei vieţi literare), aţi încercat să aduceţi în prim-plan aspecte mai puţin cunoscute ale operei şi vieţii lui Constantin Virgil Gheorghiu. Vă rog să faceţi referire la câteva dintre ele.
– Biografia lui C.V. Gheorghiu e o întreagă aventură. Când se va afla cineva dispus a scrie o biografie romanţată (?!) a acestuia, va detalia, probabil, nenumărate elemente senzaţionale, despre care nu cred că e cazul să vorbesc acum. Poate n-ar strica să amintesc doar faptul că soţia sa era evreică şi că în anii legionarismului din România i s-a cerut să divorţeze, ceea ce el n-a făcut, asumându-şi toate riscurile. E dovada unui bun caracter.
– Cum vă simţiţi în postura de „garant incontestabil al criticii şi istoriei literare din ultimele decenii”? Aşa v-a descris colegul dumneavoastră, profesorul Vasile Fanache.
– Vasile Fanache a fost un tip galant şi caracterizarea lui trebuie considerată ca atare. Nu mă consider un asemenea garant. Scriu critică literară şi istorie literară de când am apucat să scriu la Tribuna şi la Steaua. Am făcut-o cu pasiune şi cu strădania de a fi cât mai obiectiv cu putinţă. În general am căutat să evidenţiez, din toate cărţile despre care am dat seama, părţile bune, valabile, ale operei. Dacă nu mi-a plăcut o carte am preferat să nu scriu despre ea decât să o amendez în totalitate. Pe cât mi-a fost posibil am căutat să privesc operele şi autorii lor din unghiuri mai aparte, originale, să zic. Uneori mi-a reuşit mai mult, alteori mai puţin. În orice caz, am constatat că după ’89 există reviste şi edituri care mă ignoră cu statornicie. E treaba lor. Eu îmi văd de ale mele în continuare şi mă bucur atunci când, după câte o cronică, autorul cărţii îmi telefonează sau îmi scrie mulţumindu-mi pentru analiza făcută. Mai mult, ce să-mi doresc? Nu sper ca postumitatea să-mi ridice statuie. La ce mi-a folosi?
– La liceu, în Cluj-Napoca, l-aţi avut profesor de limba română pe cunoscutul eseist şi dramaturg Ion D. Sârbu, studentul preferat al lui Lucian Blaga. Ce amintiri păstraţi despre acest fermecător spirit oral? Ştefan Augustin Doinaş spunea că a fost inteligenţa cea mai categorică a Cercului Literar de la Sibiu.
– Fără îndoială, el este prozatorul Cercului, aşa cum Radu Stanca şi Doinaş sunt poeţii grupului iar I. Negoiţescu mintea lui doctrinară… L-am avut profesor în clasa a IX-a când el a fost îndepărtat de la Universitate. Ne obliga să avem un caiet în care să ne notăm lecturile de peste săptămână şi să ne spunem părerile despre ce am citit. Sâmbăta ne asculta din aceste caiete. Aşa a intuit în mine o înclinaţie spre literatură şi mi-a acordat atenţie. Mi-a dat cărţi să citesc, altele decât cele din programa şcolară, mi-a vorbit despre scriitori de care auzeam atunci prima dată, m-a trimis la cenaclul literar al Filialei, dar discuţii de altă natură n-am avut. De altfel ce era el să discute cu un elev de clasa a IX-a? Mai multe discuţii am avut după ani şi ani când eram director la Naţionalul Clujean şi am încercat să-i prind în repertoriu o piesă. N-am izbutit pentru că el dorea să i se monteze numai şi numai Simion cel drept, piesă pe care Consiliul Culturii nu o accepta. Iar el nu voia să i se monteze la Cluj nicio altă piesă… Discutam adesea la restaurantul Casei scriitorilor din Bucureşti, în aşteptarea trenurilor care să ne ducă acasă, pe mine la Cluj, pe el la Craiova. Despre aceste seri ar fi de povestit… L-am întâlnit şi la Neptun în ultima lui vară; era bolnav şi îşi presimţea sfârşitul… A fost, fără îndoială, un personaj emblematic pentru societatea socialistă, în umbra căreia s-a văzut împins mereu.
– L-aţi cunoscut bine şi pe prozatorul Ion Lăncrănjan.
– Cu Lăncrănjan e o poveste întreagă despre care am relatat în mai multe alte rânduri. Bădia, cum i se zicea, era un ţăran colţos şi greu de suportat ca om, dar era un bun patriot, poate prea înfocat. Din cauza lui n-am reuşit, de pildă, să montez la Cluj o piesă a lui Szaroz Gyorghy, despre revoluţia lui Avram Iancu. O piesă care ne putea fi favorabilă în acele momente dar Lăncrănjan s-a indignat pentru că ţăranii din Apuseni erau prezentaţi în linii groteşti. A scris împotriva piesei, a purtat o polemică cu dramaturgul maghiar şi totul s-a terminat cu publicarea, de către Mircea Tomuş, a piesei, tradusă de Angela şi D. R. Popescu, în revista Transilvania… Scriitorul Ion Lăncrănjan a fost produsul orânduirii socialiste căreia însă i-a văzut şi i-a demascat racilele. Romanele sale ar trebui recitite azi şi reconsiderate, atâta cât se poate. Dar, a-l ignora complet, ni se pare o nedreptate.
– Cum ar trebui „judecat” un scriitor? După valoarea operei sau după caracter? Credeţi că talentul epic trebuie dublat întotdeauna de caracter?
– Şi Macedonski a fost un om cu un caracter imposibil. Pentru orgoliile lui a plătit destul. Eugen Barbu, de asemenea, – un caracter dificil, orgolios şi arţăgos, dar a scris nişte nuvele excepţionale, a scris un roman de referinţă pentru literatura mahalalei româneşti, Groapa, şi un altul Principele, o parabolă strălucită, din punctul meu de vedere, asupra puterii. Şi Mircea Zaciu a fost un om incomod dar discipolii lui, şi nu numai ei, caută din răsputeri să-i păstreze autoritatea critică neştirbită. Un lucru foarte important. Prea ne distanţăm de scriitorii perioadei socialiste, considerându-i, pe aproape toţi, drept purtători de cuvânt ai ideologiei comuniste. Ar trebui să ne delimităm de excese, să nu aruncăm copilul odată cu apa din copaie.
A consemnat Violeta MOŞU