„Orice eşec pe care l-am avut, orice greşeli pe care le-am făcut … au fost urmarea unor fapte fără judecată”
Bernard M. Baruch
A sunat de ieşire. Vlăduţ scoate din geantă pacheţelul cu mîncare.
Mmmm, bunica i-a pregătit gustarea lui preferată: două banane şi napolitane cu ciocolată. I-ar da şi lui Liviu, colegul lui de bancă, o banană că s-a dovedit un prieten adevărat. La testul de matematică, problemele erau atît de grele … şi- cînd i-a cerut printre dinţi şi în spatele unui acces de tuse să-l ajute- Liviu a lăsat cotul mai jos şi a împins ciorna, pe care scria, spre mijlocul băncii şi-apoi … a fost floare la ureche să copieze rezolvarea. Ce fericire să ai aşa un prieten! Ar face şi el orice să-l ajute la nevoie!
Va lua o notă bună şi îi va cere tatei, cînd îi va da lucrarea cu 9 sau 10 să o semneze, să-i cumpere un joc nou pentru calculator, din acela abia lansat pe piaţă…
Acum i-ar da şi bunului coleg o banană, dar acesta a plecat să vadă ce face Daniela, sora lui dintr-a doua.
Aproape de fereastra clasei, copilul mănîncă bananele şi … ce să mai meargă pînă la coşul de gunoi, aruncă, pe furiş, cojile pe geam. N-are cine să-l vadă. Niciun profesor nu este în clasă; fetele chicotesc în ultima bancă, răsfoind o revistă mai deocheată, iar băieţii „au pus” de un fotbal, avînd, pe post de minge, o sticlă goală de pepsi. „Ce gustoase sunt napolitanele!”
Pauza s-a terminat. Începe ora de franceză, dar locul de lîngă el rămîne gol. Niciodată Liviu n-a chiulit de la vreo oră. Ce s-o fi întîmplat? Se aude din ce în ce mai puternic: niii-nooo, niii-nooo, niii-nooo. E salvarea, pentru ce să fi venit? În sfîrşit, zgomotul ei agasant a dispărut. În clasă intră diriginta. O roagă pe profesoara de la catedră să-i permită să facă un anunţ.”Dragii mei, colegul vostru, Liviu, a suferit un accident grav: un traumatism cranio-cerebral. A venit salvarea şi l-a dus la spital. George, te rog, după ore să-i strîngi cărţile şi caietele, să i le duci mamei lui acasă, pentru că tu eşti prietenul lui cel mai bun.”
După masă, cu geanta colegului în mîna dreaptă, sună prelung la uşa apartamentului în care locuieşte Liviu. Se deschide. Mama prietenului său apare cu ochii plînşi, palidă, îngrijorată.
– Sărut mîna! Am adus lucrurile lui Liviu. Îmi pare foarte rău de ce s-a întîmplat, dac-aş şti cine l-a lovit, nu m-aş lăsa pînă nu l-aş răzbuna! I-aş arăta eu derbedeului care i-a făcut rău celui mai bun prieten al meu!
– Nu, nu l-a lovit nimeni, răspunse stins mama. A alunecat. A alunecat pe o coajă de banană, aruncată de cineva, nu se ştie de cine, pe fereastră. Tu n-ai fi făcut aşa ceva, dragul meu, doar te cunosc, eşti un băieţel educat …
Două şiruri de lacrimi vinovate izvorăsc din ochii copilului.
– N-am vrut, îngînă abia auzit printre suspine, n-am vrut!
– Sigur că n-ai vrut să-ţi ştii prietenul la spital, doctorii spun că are şanse să scape, dar, probabil, va fi ţintuit într-un scaun cu rotile. Nu ştiu cine ar fi putut zvîrli cojile acelea blestemate, oare nu s-a gîndit la consecinţele faptei sale ….
„Nu, nu s-a gîndit” repeta George în gînd, coborînd scările. Ar fi vrut să întoarcă timpul îndărăt, dar lucrul acesta e imposibil…
ianuarie 2012,
profesor, Monica CRISTEA