Domnului Profesor, cu dragoste!

Ora era înaintată în noapte, dar nu puteam adormi. Mă gândeam, fără a exagera şi fără a folosi cuvinte mari, cât de mult poate influenţa un profesor, la un moment dat, viaţa de elev şi, apoi, viaţa unui viitor adult.

Nu cred că aş fi ajuns la Facultatea de istorie din Iaşi fără influenţa directă şi indirectă a celui care mi-a fost profesor de istorie în anii de gimnaziu. Nu aş mai fi întâlnit oamenii grozavi pe care i-am întâlnit acolo, mulţi profesori minunaţi, prietenii cei mai buni, care au rămas, anii de studenţie, cei mai frumoşi. Sigur că ar fi fost Altfel, altă facultate, probabil, alţi oameni, alţi prieteni. Doar că fiecare dintre noi suntem alcătuiţi din suma acestor întâmplări pe care le trăim şi, fără ele, am fi, desigur, alţii, dar nu ceea ce reprezentăm acum. Eu sunt mulţumită de evenimentele şi oamenii care m-au influenţat şi m-au marcat şi nu îmi pot imagina să fi avut alt traseu în viaţă.

Nu sunt profesoară de istorie, deşi, poate, mi-ar fi plăcut. Paşii m-au purtat spre alt drum, dar îmi amintesc şi acum orele de istorie din şcoala generală, nerăbdarea sinceră cu care le aşteptam, entuziasmul şi, mai ales, dorinţa de a afla mai multe, de a citi mai multe. Pedagog de „şcoală veche”, domnul profesor era, în acelaşi timp, modern şi adaptat generaţiei noastre de atunci (şi au trecut câţiva ani, chiar 20!, de la sfârşitul clasei a VIII-a, acum îmi dau seama…!) Rememorez stilul de a preda al domnului profesor (pe care, acum, în cunoştinţă de cauză, îl apreciez şi mai mult), stilul de a asculta, mai ales, schematic şi foarte adecvat elevului de gimnaziu, încât fiecare să reţină ceva, felul în care ne povestea şi ne încânta. Apoi, mai am amintirile de la olimpiade, micile performanţe obţinute, bucuria mea, sfaturile domnului profesor, şi, mai ales, Cărţile. Biblioteca dumnealui (pe care am văzut-o, la un moment dat), cărţile împrumutate care mi-au potenţat pasiunea ce se năştea, de a citi istorie, ceea ce fac şi acum.

Toate aceste amintiri s-au estompat, între timp, nu m-am gândit la ele foarte des, dar ele au rămas acolo, în suflet, pentru „mai târziu”, probabil. Iar acum cred că a venit acest „mai târziu”. Cred că a venit momentul recunoştinţei exprimate astfel, public, pentru că recunoştinţă i-am purtat mereu, în suflet, de când am terminat anii de şcoală gimnazială. Momentul a venit când am recitit recent, după o pauză de mulţi ani, articolele domnului profesor din Apostolul, chiar din această revistă. Ştiam de mulţi ani că scrie, mi-am amintit de perioada din liceu în care îl citeam în Ceahlăul, şi mă amuzam sau mă încruntam şi încercam să înţeleg ce scrie dânsul. Am pierdut legătura cu presa locală, dar nu şi cu domnul profesor, cu care am vorbit periodic la telefon, ca să mai aflu de dânsul, ce face, cum este. Acelaşi ton, şi la telefon, ca acum mulţi ani, jovial, glumeţ, ironic, uneori, prietenos, acelaşi „condei”, şi la scris, pe care l-am redescoperit. Recitindu-l pe domnul profesor mi-a venit în minte imaginea dumnealui predând, explicând, vorbind despre toate lucrurile care contează atât de mult, pentru mine. „Creionul” său este la fel de plăcut, la fel de ascuţit, la fel de şfichiuitor, la nevoie, la fel de acid sau ironic când este cazul, la fel cum îl ştiam. M-am bucurat să văd că este prezent, „la datorie” şi că a continuat să scrie şi să fie activ. Nu ştiu multe despre biografia dânsului şi nu mi-am propus să scriu un „laudatio”. Dar evocarea pe care el i-a făcut-o domnului profesor Gheorghe Amaicei (în unul din numerele anterioare ale revistei) mi-a trezit multe amintiri. Sunt sigură că sunt multe poveşti nespuse, nescrise, pentru că mulţi adulţi au cel puţin un profesor căruia să îi mulţumească şi de care să îşi amintească cu drag. Şi mi-am spus că unele lucruri trebuie mărturisite, unii oameni trebuie să ştie, iar alţii, să afle. Vă mulţumesc, domnule profesor Dumitru Rusu, pentru lucrurile zidite în mine, pentru paşii îndreptaţi, pentru curiozitatea stârnită, pentru tot ceea ce m-a format, în timp. Pentru mine, aţi fost un dascăl exemplar.

Cu multă recunoştinţă,

Prof. Marina IRIMIA