Dimineaţa începe devreme. Îmi pregătesc materialele pentru lecţie, caietele copiilor, fişele de lucru. În drum spre şcoală, mă gândesc la activităţile de astăzi: cum să îi fac pe elevi să înţeleagă mai bine textul literar, cum să îi implic în exerciţii de grup, cum să le dau curaj celor mai timizi.
Când intru în clasă, mă întâmpină privirile lor curioase. Copiii sunt plini de energie, iar fiecare întrebare pe care o pun îmi aminteşte de motivul pentru care am ales această profesie. Îmi place să fiu alături de ei, să le descopăr potenţialul, să le ofer sprijin. În acele momente, vocaţia mea prinde viaţă.
Dar odată ce clopoţelul anunţă sfârşitul orelor, începe o altă realitate. În cancelarie mă aşteaptă teancuri de hârtii: rapoarte, registre, planuri individualizate, fişe de evaluare. Îmi iau pixul şi încep să completez. În loc să pregătesc o lecţie creativă pentru mâine, îmi consum energia în tabele.
Dimineaţa – bucuria copiilor
Copiii vin cu întrebări, cu poveşti, cu dorinţa de a fi ascultaţi. Îi privesc cum îşi deschid caietele şi cum aşteaptă să le fiu alături. În clasă, timpul curge altfel: fiecare exerciţiu, fiecare explicaţie e o mică victorie. Îmi dau seama că aici este adevărata educaţie – în dialog, în răbdare, în atenţia pe care o ofer.
După-amiaza – lupta cu hârtiile
La prânz, când şcoala se goleşte, rămân în clasă. Pe coridor se aud doar paşii rătăciţi ai câtorva colegi, şi ei prinşi în aceeaşi luptă. Ne privim obosiţi, fiecare cu dosarele lui. Suntem profesori, dar ne simţim funcţionari.
Îmi notez observaţii, completez fişe, verific planuri. Încerc să nu mă gândesc că timpul acesta ar fi putut fi dedicat copiilor. Îmi dau seama că atenţia mea se împarte între ei şi obligaţiile birocratice. Este un paradox dureros: vocaţia mea e să fiu cu elevii, dar sistemul mă obligă să fiu cu hârtiile.
Seara – oboseala care nu se vede
Seara târziu, lumina din cancelarie încă arde. Îmi închid dosarele şi îmi strâng lucrurile. Oboseala nu se vede în rapoarte, dar se simte în suflet. Îmi dau seama că am petrecut mai mult timp cu hârtiile decât cu copiii.
Frustrarea creşte. Educaţia riscă să devină mecanică, iar relaţia profesor-elev să se reducă la formalităţi. În loc de inspiraţie şi dialog, se instalează rutina şi raportarea.
Reflecţie
Educaţia nu se măsoară în registre, ci în oameni. În progresul copiilor, în bucuria lor de a învăţa, în curiozitatea pe care o păstrăm vie. Dacă vrem o şcoală de calitate, trebuie să reducem birocraţia şi să redăm profesorilor timpul pentru ceea ce contează cu adevărat: copiii.
Ana STELEA,
cadru didactic de sprijin, Gimnaziul Hâjdieni, raionul Glodeni