„Când tremurându-şi jalea şi sfiala, / Un cânt pribeag îmbrăţişează firea, / Şi-un trandafir crescut în umbră moare, / Şi soare nu-i să-i plângă risipirea, / Eu plâng atunci, căci tu-mi răsai în zare, /A vremii noastră dreaptă muceniţă, / Copil blajin, cuminte prea devreme, /Sfielnică, bălaie dăscăliţă”. (Octavian Goga – Dăscăliţa)
Doamne, mi-am zis atunci când am citit prima oară această poezie! Există oare mai nobilă, mai măreaţă şi mai sfântă meserie pe lumea asta decât cea de învăţător? Şi aşa m-am făcut eu învăţătoare şi nici azi nu regret alegerea acestui liceu, plin de oameni adevăraţi, ştiutori de carte şi cu suflete de aur.
Îmi amintesc cu câtă evlavie m-am alăturat grupului vrednicilor învăţători: Şerban, Filimon, Amaicei, Vadana, care imediat după revoluţie, sub stindardul de luptă sindicală purtat de omul cu suman, donquijotesc-ul Florin Florescu, care a adunat actele de prin poduri, a revendicat clădirile în instanţă şi a refăcut ASOCIAŢIA ÎNVĂŢĂTORILOR, în 1991.
Azi, a rămas neclintit doar respectul faţă de înaintaşii mei de la catedră, oameni de şcoală, cu frică de Dumnezeu, pe care-i percep ca pe nişte uriaşi, ce ţin încă pe umerii lor sfânta tradiţie a şcolii româneşti, care a dat Europei şi lumii profesionişti, cu care se mândresc alţii, că noi n-am fost în stare mai deloc, în cei 27 de ani de libertate, să ne respectăm şi să ne iubim breasla.
Mai este doar un pic până când cei care au definit învăţământul lui Spiru Haret ca fiind cel mai inerţial sistem, să reuşească să-l facă ţăndări, sub egida Reformei U.E., într-un îndărătnic şi zilnic pus în practică plan, numit bellum omnium contra omnes, sub privirile noastre îmbătrânite de-atâtea nelegiuiri văzute, legaţi de mâini şi de picioare ca prizonierii peşterii lui Platon condamnaţi să perceapă doar umbre, cu frici şi boli, îngenunchiaţi de legislaţia care nu mai dă pe noi doi bani şi asmute societatea civilă să ne vâneze ca pe nişte infractori.
Şi cine să ne apere dacă murim în şcoală de inimă-rea, de tristeţe şi dezamăgire, pentru că ei au doar drepturi, iar noi doar obligaţii? Toţi vorbesc, nimeni nu ascultă, toţi scriu, nimeni nu citeşte, toţi ştiu, nimeni nu spune adevărul, toţi suferă şi nimeni nu răspunde la întrebarea: Şcoala românească, încotro?
Unii zic: astea-s vremurile cele de pe urmă, care au drept caracteristică vizibilă: inversiunea. Alţii, ca şi mine, cred că salvarea e una individuală, prin rugăciune şi dialog, prin credinţă, nădejde şi dragoste. De aceea, salut efortul colegilor mei dascăli tineri, între 40 – 80 de ani, care mai cred în steaua şcolii româneşti, în reabilitarea statutului cadrului didactic, în vocaţia Sfântului Învăţător.
Şi ca pe ultimii mohicani, îi rog cu respect pe colegii mei contemporani, membri ai Asociaţiei Învăţătorilor din judeţul Neamţ, să reziste, să lupte şi să creadă, că efortul nostru va fi răsplătit vreodată, că cineva acolo sus ne mai iubeşte încă şi că Domnul Trandafir există, suntem noi!
„Azi, ca un sfânt dintr-o icoană veche, / Blând îmi răsai cu faţa ta blajină, / Cu zâmbet bun cu ochi cuminţi şi limpezi, /Strălucitori de lacrimi şi lumină. / Cu tine-aduci atâtea nestemate /Din îngropatul vremilor tezaur, /Şi amintirea-n ţara ei mă poartă, /Cu pas încet, în carul ei de aur…” (Octavian Goga – Dascălul)
LA MULŢI ANI!
Învăţător şi Profesor, Dumitriţa VASILCA
26.02.2016