• O incursiune în lumea romanelor bengesciene (II)
Prin firul lor narativ, cele trei romane ale ciclului (Fecioarele despletite, Concert din muzică de Bach, Drumul ascuns) destramă şi înnoadă relaţii, urmăresc personaje şi grupuri de personaje care se adună sau „se dizolvă” permanent. Chiar dacă într-un roman sau altul predomină anumite personaje, romanciera reia unele scene sub alt chip. Nu o reluare stereotipă, clasificatoare se relevă din acest mod de concepere a romanului, din acest fel de „scriitură”, ci una care îmbogăţeşte, ca o spirală ce-şi măreşte circumferinţa, o reluare, care este ca însăşi viaţa. Se leagă mereu iţe noi, care realizează unirea într-un tot. „Buna Lina” şi tiranicul ei soţ, Maxenţiu şi Ada Razu, Lică, Nory sunt personajele cu care operează în stabilirea relaţiilor dintre marile familii.
Calea spre clasa socială-ţintă este „adaptarea”. Lipsa averii nu este permisă. În bună măsură, Lina este contrastul celorlalţi; este femeia cu dorinţa fierbinte de bine şi de comoditate. Veşnic ironizată de către Rim şi adeseori de soartă, pe Lina, hainele cele mai reuşite par mototolite, luând forma trupului ei „îngrămădit”. O exagerată deformare profesională, o veşnică roboteală o caracterizează. Salonul ei este locul de refugiu şi de linişte unde se retrag adesea Nory şi Mini „pentru a bea acel ceai unic cu biscuiţi şi tartine, pentru a tăifăsui” în voie sau pentru a cugeta fiecare.
Încăperea este contrastul saloanelor rigide, unde toaletele şi feţele studiate, gesturile calculate minuţios constituie paravanul menit să ascundă pânda fiecăruia. Dând impresia pasionaţilor de muzică, snobii pătrund la Drăgăneşti; având la îndemână tablourile casei Walter, Coca-Aimée pregăteşte atragerea de partea ei a „lumii artelor”; beneficiind de titlul prinţului, Ada îşi permite să patroneze cursele de cai; în jurul expoziţiilor pictorului grec „se învârtesc” membrii elitei. Calcul şi meschinărie, minciună şi degradare, mizerie trupească şi sufletească, complicaţii erotice dezgustătoare, iată câteva aspecte ale maladiei generale.
Întins pe aproape o mie de pagini, romanul Rădăcini constituie o reluare a trilogiei Hallipilor. Dacă, în trilogie, nota dominantă o dădea snobismul – în toată puterea lui, în Rădăcini, urmărim declinul acestuia.
Cunoscută din romanele anterioare, Nory – căreia îi plăcea să se agite, să-şi impună voinţa, să fie mereu între oameni mulţi, ba chiar să fie indispensabilă, să schimbe locul, să vadă, să audă, să fie văzută şi auzită (ca în Rădăcini) – devine acum, prin contrast cu sora ei mai mare, Dia, expresia puternică a nonfeminităţii. Diferenţele dintre fiica legitimă a boierului Dinu Baldovin şi bastarda Nory taie orice punte de comunicaţie între cele două femei. La Nory, respectul pentru „doamna Dia” îşi are sorgintea în adolescenţă. Respectul n-o împiedică, totuşi, pe „sora de mâna stângă” să scruteze neîncetat existenţa intimă a Diei. Neobosită, lipsită de probleme personale, Nory cercetează reacţiile surorii sale cu înfrigurare, scormonindu-i trecutul. Încercări inutile, deoarece Dia este o fiinţă discretă. Educaţia aleasă şi rolul de „şef al familiei” o fac pe Dia invulnerabilă.
Paralel cu cele două biografii, romanul mai conturează o serie de personaje. Niciun portret nu este clasic. Imaginile se compun şi se destramă prin repetate întoarceri în trecut. Rădăcini sociale, psihologice sau patologice, vechi sau firave stau la baza multor destine. Cuplurile Caró-Madona, Caró-Dia sau Aneta-Dia (acesta din urmă, nerealizat) se leagă de biografia activei Nory. Pe de altă parte, Aneta Pascu, pseudostudentă la filologie, este introdusă ca divertisment în viaţa Diei, de către aceeaşi Nory. O distanţă enormă desparte aspiraţiile de condiţiile erotomanei Aneta. Veşnic umilită, ea suportă cu răbdare necazurile, iar jignirile se risipesc repede, „căci n-avea rădăcini în mândrie, era numai o ţâfnă”.
Dintr-un alt plan al romanului, o aflăm pe Elena Drăgănescu-Hallipa, întoarsă la moşia din Prundeni, unde îşi schimbă modul de viaţă. Mondena organizatoare de concerte a devenit acum harnica administratoră a moşiei şi fabricilor lui Drăgănescu. O mulţumeşte compania Tanei şi a noului administrator. S-ar părea chiar că, abia acum, Elena acţionează în concordanţă cu firea ei adevărată. Singurul gând – acela de a administra cât mai bine averea pentru fiul ei – rămâne fără obiect.
Ghighi, copil degenerat, încearcă naive compoziţii ce rămân la nivelul copilăriei. Nu are ambiţii de stăpân. Viaţa lui, sfârşită la numai 15 ani, constituie apusul Hallipilor, prin moartea ultimului moştenitor. Iar Marcian, pentru care sejurul la Prundeni fusese o înstrăinare, se întoarce în Elveţia, împreună cu „logodnica”. Dia va alege aceeaşi ieşire. De la buna sa guvernanta, Madó, primise o moştenire testamentară (o pensiune). Singura care nu se înstrăinează şi revine la matcă este Nory. Astfel, ea va reface aproape întreg conturul Gârlelor Baldovineşti (locul ei de baştină).
Deşi vast, romanul nu reuşeşte să concentreze atenţia. Multe fapte sunt neselectate, neprelucrate; se revine asupra unor lucruri deja ştiute şi se fac referiri amănunţite la personaje de mică importanţă. Toate acestea fac romanul o înşiruire de tablouri care nu fuzionează între ele. Introspecţiile nu au aerul amintirilor, nu se produc la „nivelul coardelor sufleteşti” (Constantin Ciopraga).
Continuare a romanului Rădăcini, prin reluarea cuplurilor Walter-Coca şi Marcian-Elena, romanul Străina aduce în scenă personaje noi. Început în 1942, romanul s-a pierdut la editură. Doar câteva fragmente rămase confirmă intenţia scriitoarei de a urmări unele din „cunoştinţele” mai vechi.
Astfel, cititorul află că, pradă unei nebunii curioase, Walter a descoperit o otravă care nu lasă urme în organism. Încercând să găsească şi antidotul, doctorul caută şi persoana asupra căreia să experimenteze preparatul. Spaima de moarte a Cocăi-Aimée îl scârbeşte şi hotărăşte să testeze noul „medicament” pe propriul organism. Dar antidotul nu-şi face efectul şi Walter moare. Acesta este unul dintre episoade, dar nu un episod central.
Marcian o aduce în casă pe Ina (abreviere de la Străina), flămândă, disperată, în pragul morţii. O numeşte „fiica lui adoptivă” şi-i pregăteşte un viitor strălucit. Desăvârşirea gestului nobil este împiedicată de moartea Maestrului. Străina se va căsători cu Lucian dar, ca o prelungire a cuplului Walter-Coca, îşi vor descoperi resentimentele, divorţul fiind iminent.
Aşa cum o sfătuise stăruitor E. Lovinescu, Hortensia Papadat-Bengescu trebuia să continue fresca Hallipilor fără întârziere. Scriitoarea însă, avea în plan alte personaje, alt subiect. Pregătea romanul care, în anul 1933, urma să apară sub titlul Logodnicul. Lumea acestui roman este o lume de mahala, o altă faţă a Bucureştilor dintre cele două Războaie Mondiale.
Costel Petrescu, fiul dascălului Petre din Brăila, student întârziat şi funcţionar la bancă, încearcă o viaţă mondenă, cultivând eleganţa şi visând relaţii cu femei din lumea bună. În realitate, însă, viaţa îl trăieşte pe el, Costel fiind obiectul ei, fără putinţă de împotrivire. În jurul său, o serie de personaje alcătuiesc o lume mizeră prin meschinăria şi josnicia ei. Verosul afacerist Dragu, „ocrotitor” al celor trei nepoate, este unul dintre monştrii care populează lumea romanului. În casa lui se dau petreceri îmbelşugate, „cu bufet adus de la Capşa”. În subsolul aceleeaşi case locuiesc nepoatele, pe care le frecventează Costel Petrescu, în virtutea prieteniei cu Ninon Dragu, aceasta din urmă fiind o studentă mondenă, elegantă şi foarte frumoasă. Crezând în vorbele mincinoase ale logodnicei Ninon, Costel a devenit el însuşi un logodnic încornorat.
Treptat, plasa se îndeseşte în jurul tânărului funcţionar. În scurt timp, el se va căsători, aspirând spre o vană puritate a Ninei. Aceasta trăieşte cu unchiul Dragu pentru că „a vrut chiar ea”. Pe de cealaltă parte, fără a avea perspectiva averii pe care o râvnise, fără ca cei de la birou să fi rămas muţi de admiraţie la replica „– Domnilor, vă anunţ căsătoria mea cu domnişoara Ninon Dragu… un milion zestre…”, logodnicul Costel a devenit, peste noapte, soţ şi susţinător al „familiei de cumnate”, fiind un încornorat fără putinţă de tăgadă. Incolorul, inodorul şi insipidul „logodnic” alunecă pe panta căderii. Episodul cu Ana aduce, în pofida tragismului, o notă de ridicol. Însăşi apariţia Anei (harnică, muncitoare) – departe de a atrage simpatia – provoacă repulsie. Fiind un fel de arivist fără şansă, Costel este conştient de inferioritatea sa; are simţul ierarhiei. Costel este (exceptând-o pe Aneta Pascu) „singurul dintre eroii Hortensiei Papadat-Bengescu care se întoarce învins în oraşul de provincie, renunţând la atracţia capitalei” (Valeriu Ciobanu). Renunţarea nu este, însă, definitivă şi hotărâtoare, ci prilejul unui repaus. Dar care, în acelaşi timp, se va pregăti în vederea revenirii în capitală. „El va fi la Brăila ca musafir, pentru interese… Primise mutarea provizorie, pentru interesul carierei. La prima ocazie, cu proptele, fireşte, se va înapoia la Bucureşti, ca profesor” (Logodnicul).
Concluzionăm, arătând că lumea romanelor Hortensiei Papadat-Bengescu este o lume aproape neverosimilă, în care fiecare îşi desenează evoluţia „dând din coate”; este o lume a celor duri, care nu se dau în lături de la nimic. Dar, bineînţeles, excepţiile întăresc regula.
De fapt, aceste câteva idei nu sunt altceva decât un îndemn către lectura romanului Hortensiei Papadat-Bengescu. Scurtele prezentări ale firului epic sunt, de asemenea, sugestii de lectură (re-lectură).
Prof. dr. Gheorghe BRÂNZEI