Dacă teatru nu e, nimic nu e
Luaţi titlul de mai sus ca o declaraţie de dragoste. Ştiu că nu sunt original dar şi Marin Preda l-a citat pe Sfântul Pavel, aşa că nu-i bai. Sau e? Sunt îndrăgostit de Teatrul Tineretului de peste 50 de ani şi încă nu mi-a trecut.
Tot din iubire pentru acest reper cultural nemţean s-a născut cartea pe care tocmai o deschideţi, o iniţiativă a doamnei Violeta Simina Moşu, pusă în pagină prin colaborarea cu Valentin Andrei, un alt împătimit de frumos. Şi de consemnarea lui. Iniţiativa a impus o documentare pe măsură, o cercetare migăloasă a presei vremii şi a arhivei crâmpoţite a teatrului. Mulţumiri colegei Raluca Naclad, consultant artistic al T. T., care, în vremi vitrege şi pandemice, ne-a dăruit cu generozitate o parte însemnată a timpului ei personal, mai ales pentru zona iconografică. Precizăm aici că editarea acestei cărţi nu datorează nimic nici unei instituţii de cultură nemţene.
Trebuie spus de la început că, prin informaţie şi perspectivă, lucrarea îşi depăşeşte graniţele temei, Istoria Festivalului de Teatru, devenind chiar o Istorie a TT-ului, a teatrului pe aceste meleaguri. Şi nu doar atât. Prin punctarea repertoriului, a izbânzilor scenei, a prezenţei în confruntări europene, cartea sugerează şi un tablou general al teatrului românesc, al traumelor ideologice de la intersecţia ultimelor două secole. E „călare pe două veacuri”, cum plastic zicea titlul unei cărţi celebre.
Teatrul pietrean, înfiinţat ca secţie a teatrului băcăuan în 1958, anul retragerii trupelor lui Nikita Sergheevici Hruşciov din România, a beneficiat iniţial de o vagă libertate, urmare a „dezgheţului” ideologic debutat în 1956. Sunt repudiate acum cultul personalităţii şi stalinismul, dispar obligativitatea limbii ruse în şcoală şi emisiunea „Să învăţăm limba rusă cântând” de la radio, dar rămân pe afişul teatrelor: Nikolai Pogodin, A.V. Suhovo-Kobâlin, Leonid Leonov şi proletcultiştii: Lucia Demetrius, Aurel Baranga, Alexandru Mirodan, Sutto Andras. Erau „toboşarii” timpurilor noi care, sub oblăduirea Consiliului Superior al Literaturii Dramatice şi al Creaţiei Muzicale (numele de alint al cenzurii) trebuiau să aşeze carul lui Thespis pe linia dreaptă a partidului, cu talent şi mânie proletară. (Excelente studiile Mirunei Runcan cu privire la traumele Teatrului sub dictatura proletcultistă a epocii!)
Primul director al teatrului, Ion Coman, a aspirat tot timpul să aibă un teatru al lui, se socotea „geambaş de actori”, adulmeca şi pagina succesul, avea fler şi încredere în profesionişti, în primul rând în secretarul literar Eduard Covali. Acesta, dincolo de faptul că genera mereu o stare de bine pentru cei din jur, spontan în replică sau observaţie critică, iubea pătimaş Teatrul şi actorii şi, fără îndoială, a fost adevăratul creator al statutului moral şi estetic al Teatrului Tineretului. Şi avea un râs homeric pe care, cei care l-au cunoscut, nu-l pot uita.
Caietul program nr. 1 nota: „La deschiderea primei stagiuni a Teatrului din Piatra-Neamţ, acesta este unicul şi cuprinzătorul deziderat şi angajament – Tinereţea.” Iar liniile de forţă, care au dat identitate instituţiei, s-au concretizat în ambiţia ineditului repertorial – premiere absolute şi premiere pe ţară – mai ales din dramaturgia naţională, în crearea unui spirit de echipă exemplar, absolut deschis afirmărilor individuale, în atragerea celor mai neinhibaţi actori, regizori şi scenografi, în transformarea teatrului într-un modul cultural, loc de intersecţie şi afirmare a artelor.
Enunţatul program teatral, validat de recunoaşterea valorii producţiilor în competiţii naţionale şi internaţionale (Nürnberg şi München, 1967; Bienala de la Veneţia, 1968; San Marino, 1971; Danemarca, 1972; Iugoslavia, 1973; Nancy, Franţa, 1977), a conferit palmares, personalitate şi autoritate artistică.
Acesta era contextul fertil care a generat şi ideea deschiderii spre dialog european şi iniţierea unui prim Festival de Teatru în România. Firesc, justificat şi incitant! Iar dedicarea lui tinerilor şi copiilor, şi ideea competiţiei îl legitimau şi-i dădeau rost într-o societate care trecea cu tăvălugul peste valorile individuale. (De ce competitivitate? Păi şi concursurile dramatice din vechea Eladă premiau câştigătorii în aceste olimpiade ale spiritului, nu???) Apoi, aici, s-a adăugat şi ideea de sărbătoare a cetăţii, de festin cultural: timp de zece zile Piatra-Neamţ era capitala recunoscută a teatrului românesc. Şi mai toată lumea respira teatru. Punct.
Apoi, cum ziceam mai la deal, festivalul pietrean s-a constituit – o destul de îndelungată vreme – într-o antologie a izbânzilor artistice naţionale, având ca priorităţi spectacolele de marcă („regaluri” s-au numit câteva ediţii) şi debuturile girate de producţiile şcolilor de teatru. Nu exemplific; cartea de faţă informează bine şi chiar nuanţează, când materialul documentar accesat o permite.
Fotografii, afişe, cronici, imagini de colecţie, declaraţii-program au fost puse cu drag în pagină de cei doi autori care au încercat să fie echidistanţi şi riguroşi. Dar amploarea unei asemenea treceri în revistă poate părea subiectivă, mai ales din perspectiva distribuirii spaţiilor (a existat mereu o generozitate aproximativă a surselor), şi a punctului în care se opreşte cercetarea: jubileul din anul 2019.
Este locul în care se rupe pisica tradiţiei şi competiţiei, Teatrul Tineretului şi festivalul său pliindu-se ostentativ şi radical pe o politică repertorială exclusivistă, sub cenzura unei noi „corectitudini politice”, luând distanţă de coordonatele care îl situaseră în elita teatrului românesc.
Prin anii ‘70 autoritatea lui Brecht cedase în faţa lui Cehov: teatrul nu trebuie să se ocupe de angajarea ideologică a maselor, ci de meditaţia asupra destinelor individuale. Astăzi, bastarzii lui Brecht, mai puţin şcoliţi şi mai zgomotoşi, revin în forţă. Teatrul e acţiune! Teatrul trebuie să fie o arenă de ciomăgeală ideologică, de clamare a autorităţii minorităţilor, marginalizaţilor şi handicapaţilor de tot soiul. Scena a intrat într-o competiţie a inculturii şi a vulgarităţii, iar orice critică a acestui fenomen malign e blamată ca retardare spirituală sau inadecvare la epocă.
Rostul prezentei cărţi este acela de a consemna un nod pe răbojul teatrului românesc. Cât de adânc şi de expresiv e acest semn, n-are importanţă; el există şi oferă informaţie exactă, cred. Pentru cine are urechi de auzit, să audă: cartea asta spune că Festivalul, aşa cum era el, cândva, a validat, dincolo de consemnările statistice, personalitatea distinctă şi prestigiul profesional superlativ al Teatrului Tineretului.
De fapt, mai mult decât o ocheadă în istorie, această întoarcere în timp îndeamnă să regăsim în noi înşine, şi să iubim, valorile acreditate de această artă veche şi fragilă (Brook).
Dacă teatru nu e…
Nota Redacţiei: De-a lungul timpului (până la prezentul directorat) revista „Apostolul” a consemnat aproape toate premierele Teatrului Tineretului, a publicat interviuri cu personalităţi teatrale (de la Andrei Şerban, la Draga Olteanu Matei), a comentat repertoriul festivalului. Sinteza de mai sus reia prefaţa cărţii FESTIVALUL DE TEATRU Piatra-Neamţ, 1969-2019, ieşită de sub tipar, la Editura NONA, la începutul lunii mai 2023.
Mircea ZAHARIA