Profesorul şi omul de ştiinţă Eugen Coşeriu a fost cunoscut şi recunoscut mai întâi în Occident. Cele mai multe şi reprezentative lucrări ale sale au fost editate în America Latină, Spania, Italia, Germania, Franţa etc. În îndepărtata Japonie, de exemplu, cu aproximativ patru decenii în urmă era fondat „cel mai ambiţios şi remarcabil proiect de traducere a operei coşeriene realizat pe plan mondial până la momentul actual” (Tămâianu-Morita, Emma). Profesorul Takashi Kamei, figură marcantă în spaţiul ştiinţific nipon, afirma încă în 1981, „Coşeriu va fi fiind, probabil, un Copernic pentru lingvistica sec. XX… Oricum, autentica evaluare a lui Coşeriu o încredinţăm viitorului…”
Acasă, în România şi R. Moldova, distinsul cărturar, apreciat drept unul dintre cei mai însemnaţi lingvişti ai lumii, a ajuns târziu, după 1989, când i-au fost publicate o parte din lucrările sale, iar savantul a avut posibilitatea să-şi revadă patria.
S-a născut la 27 iulie 1921, în comuna Mihăileni, judeţul Bălţi. A urmat vestitul liceu „Ion Creangă” din Bălţi, studiile universitare le-a făcut la câteva universităţi: Iaşi (1938-1940), Roma (1940-1944), Padova (1944-1945) şi Milano (1945-1949). Şi-a luat doctoratul în litere (Roma, 1944), apoi şi în filozofie (Milano, 1949).
Adevărat, cum am spus mai sus, E. Coşeriu a revenit acasă mult prea târziu, în ţara natală, România, după 28 de ani, şi mai apoi în Basarabia, pe care nu a mai găsit-o între frontierele statale de până la 1940, abia peste 50 de ani. „Plecarea de acasă a fost dureroasă. Sau a fost norocul meu că am plecat la timp. De aceea îi sunt recunoscător tatei, care, în a treia zi după ultimatumul sovietic (26 iunie 1940), mi-a spus: „Tu nu poţi rămâne aici, trebuie să pleci în lume, deşi aceasta ne doare pe toţi”, scria Eugen Coşeriu. A fost un moment crucial din viaţa savantului care în 2001 adăuga: „Dacă aş fi rămas, dacă nu aş fi luat această hotărâre, care însemna în realitate un salt în neant în acea perioadă, ce s-ar fi întâmplat?”. Tot el răspunde: „Aş fi fost astăzi un Evgheni Ivanovici, ori mi-o fi albit oasele pe undeva, prin Siberia”.
Reputatul om de ştiinţă spaniol, Gregorio Salvador, îl caracterizează astfel pe ilustrul basarabean „…a fost nu numai un lingvist, ci un filolog complet, un romanist cu profundă cunoaştere a limbilor clasice şi gândirii antice, un umanist cum nu mai există”. Nici nu se ştie exact câte limbi stăpânea Eugen Coşeriu. A vorbit în şapte limbi: română, italiană, spaniolă, germană, engleză, franceză, portugheză, dar a ştiut şi latina şi rusa.
Germanul Hans Helmut Cristman, remarcabil discipol al lui Eugen Coşeriu, zicea despre dascălul său: „Dacă spunem lucrurile aşa cum sunt, atunci trebuie să recunoaştem că avem de a face cu un gigant”. Este o apreciere înaltă dată cărturarului nostru, Germania fiind ţara ce l-a găzduit în ultima parte a vieţii (1963-2002) şi care i-a oferit condiţii adecvate pentru munca ştiinţifică şi pedagogică. Foştii săi discipoli nemţi (peste jumătate din cei mai cunoscuţi romanişti germani sunt elevii eminentului pedagog) consideră că Eugen Coşeriu a devenit un simbol pentru Universitatea din Tubingen, a fost mentorul mai multor generaţii de cercetători, care formează astăzi vestita „Şcoală Lingvistică de la Tubingen”. Eugen Coşeriu a avut un cult aparte pentru germani, popor cu tradiţii cărturăreşti, receptivi la tot ce înseamnă inovaţie în ştiinţă, cultură şi tehnică. Însă el, discipol al strălucitei şcoli româneşti interbelice, reprezentat în mod exemplar de şcoala primară din satul natal, Mihăileni, de liceul „Ion Creangă” din Bălţi şi Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, avea un ideal, „nemăsurat vis de copil”, „să ajungă să-i înveţe carte pe nemţi”.
Apreciat şi onorat de cele mai prestigioase centre ştiinţifice şi universitare din lume (i-au fost atribuite circa 50 de titluri de Doctor Honoris Cauza), revine, împovărat de griji cu sufletul vibrând de emoţie, acasă, în Basarabia („în patria mea mică”), unde era aşteptat ca un simbol. Relaţiile lingvistice şi politice din R. Moldova nu i-au fost străine lui Eugen Coşeriu. S-a documentat asupra lor în lunga perioadă de aflare în exil. Degradarea fără precedent a limbii române, falsificarea culturii, istoriei, i-au provocat grave suferinţe morale. Departe de ai săi, urmăreşte cu durere şi cu viu interes tot ce se întâmplă în Basarabia postbelică.
Eugen Coşeriu vizitează în mai multe rânduri R. Moldova (1992, 1998 şi în 2001) şi se implică efectiv în elucidarea problemelor legate de ineficienţa practică a legislaţiei lingvistice, combate politica lingvistică aplicată de ruşi şi sovietici în Basarabia, ocupată în 1812 şi reocupată, în 1940, 1944; dezvăluie cu argumente incontestabile, simplu şi pe înţelesul tuturor, natura politică a limbii („Omul dispune de limbă şi limba este condiţia libertăţii istorice. Prin limbă, omul îşi manifestă tocmai identitatea istorică…”). Dânsul demonstrează inconsistenţa falsei teorii a celor două limbi şi două popoare, unde accentuează că „pentru un om conştient, chiar dacă nu prea învăţat, e penibil pur şi simplu că se poate discuta această problemă a existenţei „limbii moldoveneşti”. Două sau trei cuvinte, rostite altfel la Chişinău decât la Bucureşti, nu te îndreptăţesc să afirmi, că e vorba de altă limbă. Dacă s-ar aplica acest fals criteriu oricărei alte limbi, limbii ruse, de exemplu, ar trebui să descoperim încă vreo 50 de noi limbi…”. „A promova sub orice formă o limbă moldovenească deosebită de limba română este din punct de vedere strict lingvistic, ori o greşeală naivă, ori o fraudă ştiinţifică; din punct de vedere istoric şi practic, e o absurditate şi o utopie; şi din punct de vedere politic, e o anulare a identităţii etnice şi culturale a unui popor, deci un act de genocid etnico-cultural”, scrie el în continuare.
Este un adevăr elementar, expus cu obiectivitate maximă şi o desăvârşită claritate. Este glasul cetăţeanului onest în faţa istoriei, al lingvistului şi filologului de excepţie, al umanistului fără pereche, recunoscut şi apreciat pe cele mai diverse meridiane. Eugen Coşeriu nu a uitat niciodată că este român („Am spus întotdeauna, că rămân ceea ce sunt, adică român, şi chiar român basarabean, chiar dacă mă integrez cu totul în cultura italiană sau germană; …întotdeauna am peregrinat, am umblat prin lume cu Mihăilenii mei în inimă, cu Bălţii mei în inimă, cu Basarabia mea în inimă, cu Iaşii mei în inimă, cu România şi cu limba română în inimă”. În continuare accentuează: „Eu n-am părăsit niciodată Mihăilenii şi nici ei pe mine. Eu îl consider centrul Universului şi m-am ridicat deasupra lor, ca să văd lumea mai bine”). Întrebat ce sfat ar da basarabenilor care traversează şi după declararea independenţei, un lung şi dificil segment de istorie, Eugen Coşeriu răspunde eminescian: „Să nu se lase, fiindcă toate lucrurile contingente trec, adică politica trece, iar limba rămâne. Şi noi rămânem aici după cum am fost. Altă cale nu avem. Altă soluţie, deocamdată, nu există, să luptăm la locul unde ne aflăm cu valoarea pe care o posedăm”.
„Maestrul Eugen Coşeriu a reuşit să se impună, fără nicio îndoială, ca cel mai strălucit exponent al culturii române pe planul universal, al ştiinţelor omului, întreaga şi profunda semnificaţie a aportului său îşi aşteaptă dreapta preţuire…”, prof. univ. dr. Mircea Bercilă.
Este înmormântat în oraşul german Tubingen la 07.09.2002. Numele lui Eugen Coşeriu îl poartă Liceul Teoretic din Mihăileni, iar în octombrie 2005 Eugen Coşeriu se numeşte Biblioteca Municipală Bălţi.
Iurie CUJBĂ, istoric-muzeograf