165 de ani de la naşterea lui Duiliu Zamfirescu, eveniment pe care literatura română îl marchează în luna octombrie a acestui an, reprezintă un moment important pentru iubitorii de roman românesc şi nu numai. Sărbătoarea de pe 30 octombrie este a unui „destin literar” care, ani în şir, a făcut deliciul de lectură al liceenilor de altădată.
Încă din anii de şcoală este atras de personalitatea puternică a lui Titu Maiorescu; acest aspect îi va netezi drumul înspre literatură şi publicistică. Debutul în literatură este legat de revista „Ghimpele”, în paginile căreia va publica poezia „Domnişoara Niculescu Aman” (1877); de altfel, începuturile literare sunt legate de colaborări la diferite publicaţii ale vremii: „Războiul”, „Literatorul”, „România liberă” şi altele.
În 1883 are loc debutul editorial cu volumul „Fără titlu” (poezii şi nuvele). Continuă, fără să atragă atenţia, în aceeaşi manieră, cu poezii şi proză scurtă, până la 1894, când trimite lui Iacob Negruzzi, pentru a fi publicată în „Convorbiri literare” prima parte a romanului „Viaţa la ţară”; titlul iniţial a fost „Pe arătură”. Un an mai târziu (1895) avea să fie tipărit în foileton, tot în revista „Convorbiri literare”, cel de al doilea roman al ciclului, „Tănase Scatiu”, care a fost proiectat să apară cu titlul „Viaţa la oraş”. Din romanul „În război”, primele capitole sunt publicate tot în „Convorbiri literare”, începând cu anul 1897.
Romanul Comăneştenilor (1894-1910), primul roman-ciclu din literatura română cuprinde „Viaţa la ţară”, „Tănase Scatiu”, „În război”, „Îndreptări”, de altfel, toate romanele importante ale lui Duiliu Zamfirescu. Primul surprinde viaţa tihnită de la moşia boierului Dinu Murguleţ. Galeria de personaje include şi pe cucoana Diamandula, Tinca, Matei, dar, mai ales, pe Saşa Comăneşteanu, poate cel mai izbutit personaj literar din opera lui Duiliu Zamfirescu. G. Ibrăileanu crede că „Saşa Comăneşteanu e o femeie practică, pozitivă, epitropul fraţilor ei şi vechilul moşiei lor comune, e o fată bătrână, simplă, cultivată…, o fiinţă absolut normală…, comparată cu eroinele de roman. Ea ar fi o fiinţă de duzină dacă n-ar fi în sufletul ei acel elan, acea aspiraţie la bine şi chiar la sacrificiu, şi dacă în sufletul ei, din toată fiinţa ei, n-ar radia acea căldură sufletească, acea „căldură tainică”, de care vorbeşte poetul – şi dacă n-ar avea acea distincţie morală, care face din această femeie un tip estetic desăvârşit”. Aşadar, Saşa este un personaj literar izbutit, „un tip estetic”. În cel de-al doilea roman al ciclului, „Tănase Scatiu”, suntem martorii pătrunderii în clasa boierească a arendaşului mojic, a omului brutal, incult şi rău. Comparat cu Dinu Păturică, Scatiu este deasupra acestuia; de fapt, romanul este o poveste a martiriului Tincuţei, căsătorită fără voia ei cu Tănase Scatiu. Cel de-al treilea roman, „În război”, reface tabloul de familie al unei boierimi slăbite; războiul vine să schimbe nuanţele şi, uneori, conţinutul acestui tablou. Pe câmpul de luptă ies în evidenţă însă unele trăsături ale boierilor patriarhali; impresionant este spiritul de jertfă. Ultimul roman al ciclului, „Îndreptări”, ne poartă pe cărările unui destin (un urmaş al Comăneştenilor), care se căsătoreşte cu fiica unui preot ardelean şi încearcă să refacă viaţa de familie a boierului patriarhal de la începutul ciclului. Acesta este firul epic din romanul-ciclu; lucruri cuminţi, aşezate, intrate în tipare; revoltă neputincioasă la ieşirea din cotidian. Viaţa tihnită nu-şi mai găseşte locul în rostuirile acestei lumi, iar personajele se complac în acest „decor” pierdut.
Teoriile despre roman ale lui Duiliu Zamfirescu sunt, în unele privinţe, deasupra celor ale contemporanilor săi (Titu Maiorescu), pe care îi combate cu vehemenţă. Chiar din acest moment, admiraţia pe care o nutrea pentru Maiorescu va degenera într-un schimb dur de replici: când criticul observă că replica „Tacă-ţi fleoanca” e prea tare în gura lui Tănase Scatiu, Duiliu Zamfirescu se apără aşa: „E adevărat că limba lui Scatiu e cam bădărană, dar eu socotesc că asta e vina lui Scatiu, nu a limbei”. Deci, la sfârşitul secolului al XIX-lea, romancierul avea intuiţia valorii procesului-verbal, noţiunea de autenticitate (înaintea lui Camil Petrescu), şi se dezinteresa de compoziţie, de vreme ce nu refăcea documentul. Nu accepta calofilismul, dar acestea nu erau decât intuiţii, nu şi noţiuni estetice clare (Apud. G. Călinescu).
Spirit echilibrat, armonios, stilist sobru şi fără culoare, Duiliu Zamfirescu este lipsit de pitoresc; ambiţia lui de a crea romanul psihologic al unei familii nu a avut sorţi de izbândă. Cu toate acestea, tipurile umane din romanele sale (boierul patriarhal, parvenitul, „sufletul feminin”) sunt bine configurate artistic şi rămân mereu proaspete şi astăzi. Susţinem aprecierea cu următoarele fragmente de roman:
„Deschideţi – zice el după plecarea musafirilor – uşile, să iasă mirosul de mitocani! Ia poftim de vezi, zise el, făcând explozie, cu braţele încrucişate înaintea penei, cine-mi cere fata. Eu să dau fata la asemenea mojici?… Doar dacă mi-o lua Dumnezeu minţile! Bă-dă-rani!”
„– Te rog să-mi dai şuviţa de păr înapoi…
– Ţi-o dau, răspunse el, scoţându-şi batista şi ştergându-se pe frunte: cu de-a sila nu se poate păstra un aşa frumos lucru.
– Dacă nu ţii s-o păstrezi, mai bine să mi-o dai înapoi.
– Eu nu ţin s-o păstrez!…
– Se vede.”
***
Cei 165 de ani pe care îi aniversăm în această lună octombrie contribuie la crearea unui paralelism între destinele celor doi scriitori; Alexandru Vlahuţă („Apostolul”, nr. 264) şi Duiliu Zamfirescu. Opera variată, cuprinzând poezii, proză scurtă, romane, piese de teatru, publicistică, este un alt aspect comun. Legăturile lor cu spaţiul nemţean reprezintă un al treilea element comun Şi, în sfârşit, amintim şi faptul că amândoi scriitorii şi-au încheiat „socotelile” cu viaţa la Mănăstirea Agapia.
Prof. dr. Gheorghe BRÂNZEI