„Succesul este un cuvânt foarte periculos în artă”
Regizorul de teatru, film şi operă Gábor Tompa a absolvit, în anul 1981, Academia de Teatru şi Film din Bucureşti, secţia Regie de teatru, la clasa profesorilor Cătălina Buzoianu, Mihai Dimiu şi Liviu Ciulei. Din anul 1990, conduce Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca, pe care l-a transformat într-o prestigioasă instituţie culturală internaţională. A regizat peste 150 de spectacole în întreaga lume, în paralel având o intensă activitate didactică peste hotare. Din mai 2018 este preşedintele Uniunii Teatrelor din Europa. A fost distins cu Premiul pentru Întreaga Carieră în cadrul Galei Premiilor UNITER din 2026. Pe 12 mai 2026, Gábor Tompa a participat la a treia întâlnire „Cuvinte despre scenă şi creaţie”, organizată în cadrul celei de-a XXXVII-a ediţii a Festivalului de Teatru de la Piatra-Neamţ. În această ediţie, domnia sa a fost prezent cu spectacolul I AM THE WIND de Jon Fosse realizat la Teatrul Maghiar de Stat Cluj.
– Cât de frumoasă este profesia de regizor?
– Este o meserie foarte frumoasă, dar grea, pentru că nu poţi să te bazezi în teatru pe ce ai făcut în trecut. Mereu trebuie să porneşti cu foaia albă şi, chiar dacă revii la anumite titluri – iată, eu am făcut „Cântăreaţa cheală” de mai multe ori –, e ca o partitură, niciodată nu am vrut să iasă la fel. Efectiv, pentru a ţinti acel nimic, acel necunoscut din care trebuie să tresară ceva creativ, trebuie să te pregăteşti foarte mult. Este acea carte, „Lecţiile de regie ale lui K. S. Stanislavski”, scrisă de N. Gorceakov. Cei doi se plimbau pe stradă şi Gorceakov întreabă ce trebuie să ştii ca să devii un bun regizor. Şi Stanislavski îi răspundea: „Trebuie să ştii tot”. Gorceakov era nedumerit. „Ai observat perechea asta tânără care a trecut pe lângă noi?” „Nu”, spunea Gorceakov. „Ai citit articolul… din Pravda de azi?” „Nu, nu”. „Ai văzut spectacolul… făcut de Meyerhold la studioul Teatrului de Artă?” ş.a.m.d.
Şi, din acest tot, ori iese ceva autentic, ori iese un eşec. Eu zic că trebuie să ne îmbrăţişăm eşecurile, pentru că din ele învăţăm foarte multe despre noi. Nu trebuie să le transformăm în aşa-zise succese. Succesul este un cuvânt foarte periculos în artă. Marele regizor György Harag, datorită căruia am ajuns eu la Cluj-Napoca, spunea la un moment dat, când se ţineau acele întâlniri pentru regizori la Bârlad: „Vă doresc să aveţi cât mai multe eşecuri ca să rămâneţi oameni”. Teatrul este, de fapt, recunoaşterea celuilalt.
– Dar cea de director de teatru?
– Ca director de teatru trebuie să fii foarte deschis şi curios, să mergi mult la spectacole, să ţii degetul pe pulsul lumii teatrale. Fiecare operă, tot ce vine cu adevărat din artă, are un strat sacral. Fiecare operă omenească e o regândire a creaţiei. Regia este o profesie singuratică, dar mai singuratică decât direcţiunea de teatru nu există. Pentru că directorul este un solitar, aşa cum spunea şi tatăl meu, Miklós Tompa, care a condus timp de douăzeci şi unu de ani teatrul pe care l-a înfiinţat la Târgu-Mureş. A creat o trupă extraordinară, care a fost cunoscută în toată ţara în anii ʼ50.
Cel mai bun prieten al tatei era Joani, recuzitierul, care avea şase clase. Tata avea în el mai multă încredere decât în oricine din teatru. Aduna obiecte de la talcioc şi de la negustori ambulanţi, le eticheta, le aranja. Ei s-au stins la mică distanţă unul de altul. Înmormântările au căzut în aceeaşi zi, în aceeaşi capelă catolică: tata la prânz, Joani la ora trei. Înainte să înceapă slujba la tata, Marta, soţia lui Joani, o cabinieră formidabilă, m-a luat de umăr şi mi-a spus: „L-a târât până şi în mormânt cu el”.
Dar tata a fost prieten şi cu Penciulescu. În anul 1971, când regizorul Radu Penciulescu a fost scos de la Bulandra, s-a urcat în tren şi a venit la tata, la Târgu Mureş. „Aş vrea să fac un spectacol…”. Şi tata i-a răspuns: „Mâine începi”. Erau doi mari artişti care se înţelegeau din priviri şi care nu aveau nevoie de nicio explicaţie. Tata s-a împăcat, într-un final, cu gândul că voi fi director; a zis: „Bine, dar să nu uiţi ce-a zis Sică Alexandrescu!” Când a fost numit director al Teatrului Naţional din Bucureşti, acesta le-a spus celor din trupă: „Eu n-am venit aici ca să mă iubiţi, eu am venit ca să mă ascultaţi!”
– În ce moment al carierei aţi avut în intenţie să montaţi un spectacol la Teatrul Tineretului?
– În anul 1985, pe vremea directoratului lui Gheorghe Bunghez. Participam în juriul Festivalului de la Piatra-Neamţ, împreună cu Silviu Purcărete şi cu Victor Ernest Maşek. Era anul în care Alexandru Darie făcuse aici „R.U.R.”, spectacol care a luat toate premiile la acea ediţie. Voiam să montez la Teatrul Tineretului deoarece veneam mai des, pentru că prima mea soţie, de profesie medic, primise repartiţie la Spitalul din Piatra-Neamţ.
Am optat pentru „Leonce şi Lena” şi chiar începusem să lucrez la scenografia spectacolului cu regretata Anca Pâslaru, care trebuia să facă şi costumele. Am venit cu o idee, ceva în genul Zidului Berlinului, iar după vizionarea decorului, cei de la partid ne-au spus că ori schimbăm decorul, ori nu mai facem spectacolul, aşa că am renunţat. Am mai avut invitaţii de-a lungul anilor, dar nu am mai avut timp, mai ales că după 1989 devenisem directorul Teatrului Maghiar de Stat din Cluj-Napoca. Nu ascund faptul că în prezent avem discuţii despre o posibilă colaborare.
– O pildă, o învăţătură a vieţii dumneavoastră de regizor care ar fi?
– Teatrul nu începe şi nu se termină cu noi. Cunosc regizori importanţi la care narcisismul este foarte puternic, dar eu cred că învingerea ego-ului este un pas foarte important înspre a te menţine şi tânăr, şi om. Cred că şi memoria e foarte importantă, pentru că, la sfârşitul vieţii, nu ne rămân decât amintirile. Pe de altă parte, trebuie să ştim că nu suntem decât un instrument în mâna lui Dumnezeu, care ne transmite, ne împrumută, dacă vrea, o fărâmă din puterea de a crea ceva în această existenţă şi, până la urmă, tot ce este o importantă operă de artă nu face altceva decât să-L glorifice pe Marele Creator.
– Cum mai sunt cotaţi regizorii români pe plan internaţional?
– La ora actuală, mai slab decât erau în aşa-zisa epocă de aur. Eu am lucrat în 23 de ţări, am predat 15 ani în Statele Unite ale Americii şi acolo lumea încă îşi aminteşte de marile spectacole făcute de Liviu Ciulei, Andrei Şerban, Lucian Pintilie… ori Andrei Belgrader. Ultimul a plecat de tânăr din ţară, a fost elevul lui David Esrig, a avut o strălucită carieră ca profesor de actorie şi regizor.
Printre elevii săi de la Şcoala de Dramă Yale, de la Teatrul American de Repertoriu al Universităţii Harvard şi de la Juilliard School se numără Frances McDormand, Angela Bassett, Tony Shalhoub, Liev Schreiber, John Turturro, Patricia Clarkson, Chris Noth, Ricardo Chavira, Michael Urie, chiar şi Jessica Chastain. John Turturro, acum patru ani, când Andrei Belgrader a plecat dintre noi, l-a elogiat printr-un articol extraordinar în New York Times.
– De ce nu mai predaţi regie şi în România?
– În învăţământul românesc am coordonat o singură clasă de regie, între anii 1990 şi 1995, la Facultatea de Teatru din Târgu Mureş; este generaţia lui László Bocsárdi. M-am retras odată cu instalarea Sistemului Bologna, al „doctorilor fără voie”, când catedra a devenit mai importantă decât studentul. Cum este posibil ca oameni care nu au pus piciorul pe scenă să predea actorie? Oameni care nu au pus în scenă să predea regie? Cum este posibil să-i admitem pe toţi ca să ne facem numărul de ore?
Acest tip de învăţământ pe mine nu mă interesează. În America, o persoană care nu ştie să cânte la vioară nu poate preda vioara. Este ceva elementar. La noi, cred că cel mai bun model de şcoală de regie a fost cel din perioada lui David Esrig şi Radu Penciulescu.
– Când surâde un regizor?
– Atunci când oamenii reuşesc să se bucure de pe urma unor întâlniri cu un text, cu un spectacol pe care l-ai realizat. Atunci când ne apropiem de acele scopuri propuse şi de adevăr. Pentru că noi nu facem altceva decât să căutăm adevărul şi să punem întrebări pe care le transmitem publicului. Cred că în momentul în care spectatorii sunt invitaţi la autoreflecţie, regizorul şi-a atins scopul maxim.
De obicei, eu aleg textele care mi se par foarte bune sau care au de-a face cu ceea ce vreau eu să spun, piese prin intermediul cărora mă pot exprima. În plus, trebuie să ne bucurăm şi de viaţă, pentru că este un dar foarte mare. Fac parte dintr-o generaţie care respectă foarte mult maeştrii pe care i-a avut. Trebuie să avem maeştri. Fără maeştri suntem dezorientaţi. Am avut posibilitatea să merg la repetiţiile lui Liviu Ciulei, am asistat la repetiţiile cu „Furtuna”. Teatrul era pentru toţi un loc sfânt.
A consemnat Violeta MOŞU