Democraţie, un cuvânt aparent banal pentru unii dintre noi. Demos în limba greacă înseamnă, conform DEX, „oameni liberi dintr-un oraş, cu drepturi politice” iar Kratos, în mitologia greacă, reprezintă personificarea puterii. Pentru alţii, mai ales pentru aceia care au cunoscut totalitarismul comunist, democraţia a fost aproape un vis de nerealizat. Şi totuşi miracolul s-a realizat. Cei care nu au trăit în comunism nu pot înţelege acest lucru.
De-a lungul istoriei democraţia s-a manifestat în două moduri şi anume: democraţia directă şi democraţia reprezentativă.
Democraţia directă a apărut în secolul al V-lea î.Hr. în Atena. În statul atenian principala instituţie a puterii era reprezentată de Eklesia (adunarea poporului). Aceasta avea loc în Agora (piaţa publică) unde cetăţenii se întâlneau şi votau în mod direct legile şi deciziile executive. Trebuie amintit că cetăţeni puteau fi doar bărbaţii născuţi în Atena. Prin urmare exista o largă categorie de oameni, locuitori ai Atenei, care nu făceau parte din această categorie şi anume străinii, femeile şi bineînţeles sclavii.
Din motive lesne de înţeles în epoca modernă democraţia directă este practic impracticabilă. Aceasta deoarece statele moderne sunt compuse din milioane, zeci de milioane sau sute de milioane de cetăţeni. Ar fi practic imposibil ca toţi cetăţenii României să ne întâlnim într-o posibilă agora pentru a hotarî viitorul ţării. Cei drept, astăzi democraţia directă mai este folosită prin intermediul referendumului, însă şi acesta se utilizează numai în cazuri excepţionale, datorită costurilor mari şi timpului îndelungat de implementare. Elveţia este o ţară în care este uzitat foarte frecvent referendumul, însă nici acest stat nu poate fi considerat o democraţie directă ci tot o democraţie reprezentativă.
Democraţia reprezentativă este un regim politic prin care cetăţenii deleagă puterea poporului unor reprezentanţi pe care îi aleg din rândurile lor, pentru a se ocupa de treburile publice. Prin alegeri este legitimat dreptul reprezentanţilor de a decide în locul şi în numele cetăţenilor, fără a-i mai consulta, pentru o perioadă de timp limitată, după care trebuie organizate noi alegeri.
Primele state moderne care au adoptat modelul democraţiei reprezentative au fost Anglia şi Statele Unite ale Americii. Astfel, în Anglia, în 1689, a fost adoptată Declaraţia drepturilor conform căreia puterea a fost încredinţată unui parlament ales în mod liber de către cetăţenii cu drept de vot. În anul 1787 a fost adoptată în SUA prima constituţie modernă. De aici regimul democraţiei reprezentative s-a răspândit în întreaga lume.
De ce am simţit nevoia de a scrie rândurile de mai sus, prin care am prezentat un sumar istoric al democraţiei directe şi al democraţiei reprezentative?
Ei bine, această nevoie rezultă din evenimentele care s-au derulat în timpul şi imediat după încetarea grevei profesorilor.
Federaţia Sindicatelor Libere din Învăţământ, conform propriului statut, funcţionează după principiul democraţiei reprezentative. Ne alegem liderii odată la cinci ani. Prin urmare, nu am înţeles nevoia liderilor noştri de a ieşi public după fiecare consultare cu reprezentanţii guvernului şi de a efectua câte un referendum în rândul membrilor de sindicat. Ei au fost mandataţi de către noi să ne reprezinte, ca în orice altă instituţie care funcţionează pe baza principiului democraţiei reprezentative. Această atitudine a liderilor noştri naţionali a generat efecte perverse. Astfel, cred că nici o filială judeţeană componentă a FSLI nu a scăpat de furia unor membri de sindicat nemulţumiţi de încetarea grevei. Că furia colegilor noştri a fost justificată sau nu este mai puţin important, cred că mai important este principiul reprezentării.
Se pune întrebarea de ce să folosim principiul democraţiei reprezentative în detrimentul democraţiei directe. Răspunsul este foarte simplu. În primul rând suntem aproximativ 150.000 de oameni. La marşurile noastre din Bucureşti am fost 30.000 şi, cred, că acestea au fost cele mai mari manifestaţii civice din Bucureşti. Este foarte greu să consulţi atâţia oameni, iar consultarea acestora ia foarte mult timp. De multe ori, într-o negociere, deciziile trebuiesc luate foarte rapid, lucru pe care nu-l poţi face prin referendum. Acest fapt a fost speculat foarte bine de către adversarii noştri de negociere, din guvern.
Ca o concluzie, dacă aş fi pus în situaţia de a alege între cele două principii, l-aş alege pe cel al democraţiei reprezentative. Condiţia obligatorie pentru aplicarea optimă a acestui principiu o reprezintă ÎNCREDEREA, atât între membrii de sindicat cât şi între noi şi cei care ne reprezintă.
Profesor, Valentin PUPĂZĂ