Profesorul Emil Bucureşteanu, cunoscut cititorilor noştri prin colaborările sale de-a lungul anilor, dar şi prin referirile noastre la cărţile sale, ne propune o nouă carte Proprietatea e sfîntă -, în care şi-a propus să romanţeze o perioadă străbătută de România în a doua jumătate a secolului al XX-lea şi în primii ani ai noului mileniu.
Proprietatea e sfîntă este, de fapt, istoria unui sat, localizat de autor în Moldova de Mijloc, în localitatea Valea Oilor din Judeţul Neamţ, din această zonă mai fiind pomenite şi alte localităţi: Piatra-Neamţ, Bicaz, Roman, Tazlău, Borca, Buhuşi ş. a. Protagoniste sunt două familii de ţărani, Zavalichi şi Buzalichi, prezentate într-o trecere rapidă a celor trei generaţii (Ion şi Gheorghe, veterani din Primul Război Mondial, feciorii acestora, Ghiţă, brigadier la sectorul zootehnic, Ion, brigadier la sectorul vegetal, ale gospodăriei agricole colective, şi copiii lor: Dan şi, respectiv, Raluca) de la sistemul capitalist la perioada de cooperativizare a agriculturii din anii de dictatură comunistă, de după cel de Al Doilea Război Mondial, şi, după 1989, înapoi la capitalism, dar, de data aceasta, unul sălbatic, cu totul diferit de cel din urmă cu jumătate de secol.
Este o carte-document a unei perioade istorice reconstituite din amintirile unui martor ocular, amintiri decantate în timp şi aşternute în pagină literară la senectute, cu detaşarea pe care o oferă autorului vîrsta înţelepciunii. În canavaua cărţii, sunt inserţiate momente principale din anii de transformare socialistă a agriculturii, de la trecerea pămîntului „din proprietatea în devălmăşie în proprietatea întregului popor, deci a nimănui”, la rezolvarea „problemelor teritoriale de pe malul Pîrîului Oilor” (a se citi, pretext de ceartă între vecini), acţiune realizată doar într-un an de „oamenii în roşu”. Cititorul află: cum s-a făcut colectivizarea, prin lămurirea ţăranilor de către muncitorii veniţi de pe şantierul Hidrocentralei de la Bicaz; cum încercau ţăranii să se opună colectivizării fugind în păduri, în unele locuri, intervenind armata şi făcîndu-se arestări; cum s-a renunţat la cai; cum s-a desfăşurat adunarea celor 11. 000 de ţărani, organizată cu prilejul încheierii procesului de colectivizare (1962) sau lucrările Congresului al XIV-lea al P. C. R., dar şi cum s-a desfăşurat Revoluţia din 1989 („Azi la Timişoara mîine în toată ţara”); află: despre practica agricolă a elevilor; despre împotrivirea unui mare activist de partid ca Ceauşescu să fie reales la Congres (aluzie la un fapt real: propunerea lui Constantin Pîrvulescu ca Ceauşescu să nu mai fi reales în funcţia supremă, la Congresul al XII-lea, în 1979); certurile oamenilor de la pămînt,, după 1990, ca şi înainte de colectivizare, pentru ca, în final, să fie pusă în discuţie zădărnicia zbaterilor omeneşti. Astfel, Liţa, după ce i-a ţinut lumînarea celei mai bune prietene, Tiţa, plecă spre casă tristă. Se aşeză pe capătul punţii subiectul certurilor dintre cele două familii, cu picioarele aruncate deasupra firicelului de apă limpede ce curgea liniştit, mîngîind pietrele.
– De cînd or fi? De cîţi ani le-o fi spălat apele? Şi nouă nu ne trebuie nici măcar o piatră după ce murim. Şi ne-am certat pentru o bucată de prund. Şi cîte pietre sunt de care nimeni n-are nevoie.
Nu sunt uitate nici anumite personalităţi (Constantin Matasă, „popa care s-a lăsat de cele sfinte şi s-a apucat de arheologie”), persoane cu funcţii în aparatul de partid sau profesori, ale căror nume, deşi anagramate, sunt uşor de recunoscut, de către cei care i-au cunoscut înainte de 1989: secretari ai comitetului judeţean, Sănuce şi Hanuga, profesorul Ţibuncu ş. a.
Ca şi în romanele precedente, Emil Bucureşteanu are acelaşi fel hîtru de a relata faptele, în spiritul naratorului popular, folosind ingredientele stilului oral al naraţiunii, în special, vocabularul graiului moldovenesc.
Deşi în numai o sută de pagini de text, relatarea faptelor ce alcătuiesc o imagine a vieţii rurale din România, pentru mai bine de o jumătate de secol, este făcută în ritm alert ca în succesiunea momentelor unui scenariu cinematografic, autorul dînd dovadă că este stăpîn pe diferitele modalităţi de alcătuire a unui text literar în proză, pe lîngă naraţiunea propriu-zisă, evidenţiindu-se alcătuirea succintă, din tuşe puţine, dar sigure, a portretelor unor personaje (Moş Ilieş, Liţa, Tiţa, Dan) şi, mai ales, a dialogului condus cu iscusinţă, şi cu grija ca vocabularul folosit de diferiţi inşi să fie adecvat profesiei, funcţie şi pregătirii intelectuale ale fiecăruia.
Proprietatea e sfîntă este un roman document ce trebuie citit de către cei ce au trăit acele timpuri, dar mai ales de către cei care vor afla astfel o imagine a comunismului, mai aproape de adevăr. La urma-urmei, o imagine din viaţa oamenilor aşa cum a fost şi va fi mereu, cu suişuri şi coborîşuri, cu bucurii şi necazuri, o viaţa pe care, oricînd şi oriunde, merită să o trăim.
Constantin TOMŞA