George B. Löwendal şi Aron Pumnul (I)
Vâlceaua Florilor din Pătrăuţii Bucovinei se va fi botezat din cumpăna sabiei, poate din ideea heruvimilor cu săbii rotitoare aşezaţi în poarta de răsărit a Edenului. Ce apărau călugăriţele-infirmiere de la Pătrăuţi dacă nu Pomul Vieţii şi te întrebi dacă peste vaietele păgâne vor fi putut călca nepăsătoare. Când desprimăvărează, cireşul scutură alb în sângele mielului, dar ce mai contează al cui o fi mielul, că porcul era celt… Supravieţuitori, gândim minunile lumii dintr-un univers esenţializat în semitonuri, culori şi nuanţe. Flora cere lui Venus butaşii trandafirilor de toamnă, Suger mai sparge safire pentru albastrul vitraliilor sale, pe când Lumina aurorei trimite Bucovinei paleta de peruzele a lui George Löwendal.
Refuzase postul de consilier de artă al Operei Metropolitane din New York: Pe mine o soartă mai fericită m-a aruncat într-o Americă încă nedescoperită de pictorii români: Bucovina! Pentru mine, colţul acesta de ţară înseamnă un material imens care pentru a fi prelucrat cere vreo trei-patru sute de ani… În satele din fundul Bucovinei au rămas aşezări de răzeşi în care portul de pe vremea lui Ştefan cel Mare se poate găsi nealterat…, iar fresca bisericilor a rămas neatinsă de sute de ani… În Bucovina, tezaurul acesta neatins e fără preţ.1
Pictorului scenograf de la Teatrul Naţional din Cernăuţi (1926-1935) G. Löwendal i se anunţă în 1927 primul portret, dar botezul expoziţional se produce la Iaşi, prin participarea în grupul pictorilor moldoveni din 1932 şi 1933.
În 1936, Leo van Puyvelde, directorul general al Muzeelor de artă din Bruxelles, preşedintele Comitetului Internaţional al Istoriei Artei şi comisar general al Expoziţiei de Artă Modernă de la Bruxelles, îi cumpără Portretul ţăranului cu pălăria ruptă, care se află la muzeul din Bruges (Belgia).2 Sigur că fiind vorba de Bruxelles şi de înaltele funcţii ale domnului Leo van Puyvelde, pălăria ruptă a ţăranului nostru va fi putut constitui subiect de discuţie aplicabil în timp oricărui domeniu, va fi pus diagnostice politice poate chiar profetice, mai grave decât pierderea unei mănuşi – ca la Tiziano în Tânărul cu mănuşa (1530) – dar, neîndoielnic, mult mai nevinovate decât urechea tăiată a Omului Van Gogh din 1889, copleşit de criza care avea să-i aducă internarea în casa de sănătate din Saint Remy.
Evenimentul este relatat de însuşi Löwendal. În scrisoarea către S. Tzigara-Samurcaş, van Puyvelde apreciază că după modesta lui părere, în ultimele trei secole nu s-a născut în Europa un desenator care să mă egaleze – scrie Löwendal – şi că intenţiona să aşeze portretul în muzeu, între Holbein şi Dürer… Bani pentru această lucrare n-am căpătat, ca de obicei. Totuşi, acesta a fost cel mai mare succes moral al vieţii mele întregi. Poate veţi înţelege de ce un om care se văicăreşte la fiecare pas de ghinioanele care îl urmăresc, îşi permite să reproducă acest episod – cataplasmă pe orgoliul lui de artist.
În refugiul bucovinean de la începutul lui 1944, G. Löwendal obţine de la Cernăuţi autorizaţia pentru libera practică a recunoscutului său har şi în 28 februarie picta Casa prof. Arune Pumnul, în Cernăuţi, acuarelă şi creioane colorate pe hârtie 0,500×0,345 m, semnat, datat pe verso, aflat în Colecţia Lydia şi Radu M. Papae, fiica şi ginerele pictorului, cărora le este dăruit, la nunta lor din 20 iulie 1947.3
Până la imaginea revigorată de veghea luminoasă a zăpezii löwendaliene s-au păstrat aceea fotografică din 1910 a lui Octav Minar şi alte câteva din perioada 1943-1964, susţinute de o istoriografie succintă. Sigur este că a supravieţuit bombardamentului, nu şi clădirea anexă a Bibliotecii gimnaziştilor cernăuţeni, că în 1943, Basil Abager fotografia această clădire anexă, gata să cadă, şi un colţ igrasios din camera ocupată de elevul Mihai Eminovici.4
Este şi momentul recuperării din mâinile negustorilor a casei din str. A. Pumnul, nr. 19, casă moldovenească, cu cerdac bucovinean, cu grădină spaţioasă, scrie C. Loghin, cu încrederea că va fi transformată în muzeu.5
Domnul Vasile Tărâţanu, admirabil cunoscător al istoriei acestor preţioase zidiri, ne asigură că în 1964, imobilul a suferit modificări majore prin instalarea a trei familii de chiriaşi.
Privind tabloul lui G. Löwendal am avut impresia unui déjà vu, repede confirmat, întrucât asemănarea cu casa Ştefan şi Veronica Micle din Iaşi, str. Butu, nr. 14 este frapantă, mai puţin podul, probabil modificat de profesorul Micle, când repară acoperişul, în toamna lui 1866, cumpărată fiind din primăvară. Şi casele au destinul lor încât asemănarea mi-a părut semnul că pe proprietarii cei noi ar trebui să-i gândesc într-un epilog istoric imaginar, de după sfârşitul ciclului cosmic revoluţionar. Cu senzaţia pătrunderii într-un univers postum, al unei geografii visate de providenţialul Löwendal, m-am lăsat convinsă de autoreproşul insuficienţei în materie de Aron Pumnul şi mai ales, de relaţia posibilă cu profesorul Ştefan Micle, doi ardeleni cu aceeaşi voinţă de a forţa destinul naţional. De Ştefan Micle mă ocupasem, dar se vede că mereu rămâne ceva lipicios…
Şi pe eroi tot acasă îi găseşti, sufletul rupt ştie calea-înapoi. Dureros când se pustieşte, devine fragilă, izbăvită de vise, pătrunsă de lilieci seminţele prispei secătuite… Admirabil că nu s-a clintit, o insulă albă din harul zăpezii, în afara oricărei republici.
În Bucovina, Aron Pumnul ajunge lăturalnic, şi el curentat de unguri ca Bărnuţiu, adică dat în urmărire, spre a-l supune sorţii cumplite ce o avu protopopul Buteanu.6 În Duminica Tomei din 30 Aprilie 1848, Pumnul semna prima pagină de istorie probatoare sieşi ca făuritor al destinului românesc, pecetluită de Al. Papiu-Ilarian, în detaliată evocare.7 Cele transmise de Necrologul lui A. Hurmuzachi,8 din primul număr al Bucovinei, de după 12/24 Ianuarie 1866, când Pumnul (n. 1818) au încetat a fi muritoriu, trebuie primite cu discernământul impus de evenimente, drept care, după tămâierile de cercevea, Aron Pumnul are dreptul la martorii cu care a ridicat treapta istorică a Blajului.
Preotul cu studii vieneze şi profesorul de filosofie de la Liceul din Blaj (1847-1848) scrie o prochiemăciune chiemitoare la adunare pe duminica Tomei şi o dă în mână la fiecare studinte, să o împrăştie în toate părţile ţării, că plecau în vacanţa pascală, de lăţesc ca fulgerul faima adunării, de nespus folos pentru cauza naţională.
Revoluţionarul jurase o viaţă închinată vieţii naţionale. La umăr, simţi umbra mai tânărului său confrate, Al. Papiu-Ilarian (n. 1827) discipol al lui Bărnuţiu, tribun al revoluţiei din echipa Laurian, Cipariu şi Avram Iancu. Papiu este revoluţionarul de 20 de ani şi cronicarul de 23-24. „Istoria Românilor din Dacia Superioară” în două volume apare la Viena în 1851-1852, încât toată călătoria tinerimii de-a lungul ţării, cu prochiemăciunea lui Aron Pumnul, pentru duminica Tomei la Blaj, păstrează nestinsă însufleţirea călătoriei apostolilor şi a preconilor romani,9 dintr-un timp nou, acutizat în presimţiri de istorie, care întreţin respiraţia mitului. Profesorul de filosofie conta pe încrederea în rândurile tinerimii, pe care o şi merita, apasă Papiu, pentru ştiinţele sale şi patosul naţional.
Ţara se mişcă, proclamaţia ajunge pe biroul guvernatorului Josef Teleky, care ordonă ca protopopii ţării, de amândouă riturile, chemaţi cu câte doi preoţi şi doi săteni, cum suna apelul, să rămână acasă! Dar, nici suprema prefectură de arme, nici miliţia, nici aplecarea episcopului Şaguna către unguri şi unguriţi, nici tentativele de amânare sau scindare a neuniţilor de uniţi, straşnic combătute de Aron Pumnul, nu au putut clinti adunarea din duminica Tomei, 30 aprilie 1848. Pumnul şi Grindeanu se întâlnesc la Sibiu cu Iancu, în aşteptarea lui Şaguna de la Carlowitz se ţin conferinţe. Banatul şi Tisa îşi anunţă prezenţa, Murgu promite că vine. Despre forfota Blajului, despre ameninţări şi zvonuri înfricoşătoare, Pumnul îi scrie lui Papiu.10 Preotul Simeon Balint cedează şi se întoarce la Roşia, podurile de pe Mureş şi Someş au fost trase, dar poporul trecea cu înotul şi calea Blajului nu mai putea fi oprită.
Luările de cuvânt s-au rostit de pe piatra bisericii catedrale, ungurii au cuvântat româneşte!, episcopului care continuă să îi trimită acasă, în numele iubirii sale părinteşti, i se scurtează vorba şi mulţimea aclamă pe Iancu şi pe Buteanu, cel dintâi otrăvit cât să înnebunească, celălalt spânzurat! Vocea tribunului umple piaţa: – Domnule Episcope, astăzi cel ce nu ascultă de popor, nu ascultă de Dumnezeu! Cu angajarea revederii din 15 Mai, Bărnuţiu încheie adunarea din duminica Tomei, cea mai frumoasă din câte s-au ţinut până atunci în Transilvania.11
Duminică după-amiază, Bărnuţiu, Cipariu şi Pumnul se întâlnesc în vederea scrisorilor chiemătoare pentru 15 Mai. Vizitează pe teologii din seminariu şi tinerimea de acolo, cu îndemnul de a merge din nou în toate părţile cu vestea viitoarei adunări. Seara, urbea se iluminează, salutaţiuni şi tinerimea ţereană saltă jocul naţional al Căluşiarilor. Episcopul de Blaj Ioan Lemenyi se scuză guvernatorului că nu a putut face nimic la duminica Tomei, că tinerii i-au stricat toată popularitatea.12
Dintre Documentele anexe ale tomului al doilea al Istoriei lui A. Papiu-Ilarian, reţinem Protocolul Şedinţei a II-a din 16 mai 1848, de alegeri Pentru Comitetul permanent în Sibiu: Episcopul Andrei Şaguna, Preşedinte. Simeon Bărnuţiu, Vice-preşedinte. Protopop Moise Fule. Protopop Ioan Moga… Profesore Arune Pumnul. Cancelist A. Papiu-Ilarian. Av. Ioan Buteanu. Av. Avram Iancu…13
A bătut Principatele fugarnic, Bucureştiul cu muscali şi holeră îl pricopsise, lângă zăplazul cu mană de pere se întremează, dar ajuns de pâră este arestat şi condus la Iaşi sub escortă. Impresionat de soarta ardelenilor iubitori de neam şi de Împărăţie, dorobanţul care îl străjuia îi făcu prilej să iasă din gros şi să ia calea Bucovinei.
Bate la uşa chiliei lui Iraclie Porumbescu, student la teologia din Cernăuţi, secretar de redacţie al Bucovinei fraţilor Hurmuzachi ale cărui memorii le menţionăm şi pe care acum le putem întregi documentar. Este şi greu de crezut că Aron Pumnul ar fi scăpat de arestul ieşean doar din mila dorobanţului, cum imposibil devenise şi de trecut cordonul, fără ajutor.
Corespondenţa de familie a lui Constantin Hurmuzachi dezvăluie insistenţele pentru prietenul cu nume conspirativ care trebuia ajutat să treacă.14 Un înverşunat opozant al lui Mihail Sturdza Vv., Costache Hurmuzachi îşi începe cariera pe lângă boierul Constantin Balş de Dumbrăveni pe care îl cunoaşte din 1834, în timpul studiilor vieneze. Din 1835 vechil la moşia basarabeană Galbena cu vestita herghelie de rasă, în 1842 expedia scrisori tot de acolo, dar, scrie Gh. Ungureanu, în anii 1846-1849 documentele ne dau date sigure că C. Hurmuzachi a locuit la Dumbrăveni, unde a dat adăpost sigur revoluţionarilor care treceau apoi în Bucovina, la Cernauca părintească.15 Intendent general, avocat, consilier intim al boierului C. Balş, priceput contabil, negustor şi administrator, C. Hurmuzachi devine de neînlocuit, urcă toată ierarhia din dreapta boierului măsurată de la 800 la 2000 de galbeni anual, până la procurator general şi executor testamentar, căci boierul şi moare în 15 aprilie 1848.
Este de mirarea cum de rezistase, puţintel cum era, în pustietăţile moşiereşti. În sinea lui, C. Hurmuzachi aderase la viaţa de erou, tenace şi chibzuit, cu visuri de mărire pentru care era nevoie de bani. Corespondenţa camuflată în fonduri inaccesibile, până nu de mult, lămureşte alegerea de a rămâne în singurătatea sălbatică a unei societăţi lipsite de sentiment şi de inteligenţă, între oameni cu care nu avea nimic în comun, şi de care fratele Alecu îl îndeamnă să se dezlege.16 (Continuare în numărul viitor)
Elena VULCĂNESCU
1 „George Baron Löwendal”, Facla, 15. VII. 1935;
2 Ion Potopin, „Gheorghe Löwendal”, Buc., Meridiane, 1987, p. 34; 40;
3 cf. Lydia Löwendal-Papae, „Căsuţa lui Arune Pumnul”, Astra, nr. 6, 1984; şi Catalogul de expoziţie Centenar Löwendal – 1897/1997, întocmit de Lydia baronesse Löwendal-Papae, Buc., 1997, p. 43;
4 Aug. Z. N. Pop, „Contribuţii documentare la biografia lui Eminescu”, Buc., 1962, p. 51;
5 Constantin Loghin, „Aron Pumnul – Mihai Eminescu”, Cernăuţi, 1943, p. 98;
6 Iraclie Porumbescu, „Cum a venit Aron Pumnul în Bucovina”, în „Amintiri”, ed. Ion Ştefan, 1943, p. 224 şi urm.;
7 Al. Papiu-Ilarian, „Istoria Românilor din Dacia Superioară” II, p. 109;
8 „Arune Pumnul de A. Hurmuzachi”, în vol. „Aron Pumnul Voci asupra vieţii şi însemnătăţii lui”, Cernăuţi, 1889, p. 3 şi urm.;
9 Al. Papiu-Ilarian, Op. cit., II, p. 114;
10 Ibidem, p. 132;
11 Ibidem, p. 148;
12 Ibidem, p. 152;
13 Ibidem, p. 300;
14 A.N.I.C. Bucureşti; Inventar 949, Fond Hurmuzachi; Scrisorile tatălui către Constantin 1840-1856; V Constantin Hurmuzachi/158-172;
15 Gh. Ungureanu, „Eminescu în documente de familie”, Buc., 1977, p. 98 nota 5;
16 Apud Ilie Luceac, „Familia Hurmuzachi”, Cernăuţi 2000 Timişoara, p. 182 şi urm.