„Pictura mea este autobiografică. Aici îmi povestesc viaţa. Şi viaţa mea este exemplară pentru că este universală. Ea povesteşte toate reveriile primite, în forma lor şi în timpul lor…” mărturisea Victor Brauner în Caietele sale.
Este una dintre cele mai autobiografice opere din arta modernă şi, de asemenea, una dintre cele mai misterioase. Nu există nicio îndoială că artistul, în toate momentele vieţii sale, a spus totul despre el, opiniile sale politice, disputele sale cu suprarealismul, altercaţiile şi suferinţa sa. Această operă s-a dezvoltat în secret şi este posibil să fi avut nevoie de acest secret pentru a ajunge să fie percepută astăzi ca fiind atât de puternică, bogată, intensă şi variată.
Brauner face parte din acea diasporă provenită din Est şi stabilită în Vest, care a servit de multe ori la revigorarea artei europene, insuflându-i gustul pentru experimentalism şi magie.
La fel ca Brâncuşi sau Tristan Tzara, Brauner a purtat cu el germenii, deja în plină dezvoltare, a unei picturi fantastice care, transplantată la Paris în primii ani foarte fertili ai suprarealismului, a găsit în acea „renaştere nebună” cel mai favorabil mediu pentru promovarea sa. Brauner a fost un suprarealist natural şi „pur”, fără a fi înclinat spre interesele sociale, politice sau de relaţie cu alte arte. Artistul a trăit şi a creat în cadrul grupului suprarealist din Paris, unde a rămas aproape întotdeauna, ca un pustnic, tăcut şi solitar, sau ca un căutător de aur, naiv şi visător.
Înzestrat cu geniul metamorfozei, opera lui Brauner frapează prin diversitatea sa, artistul reînnoindu-şi mereu creaţiile cu descoperiri, invenţii sau experimente dintre cele mai inedite. Începuturile sale în pictură au fost marcate de eclecticismul avangardist, în timp ce suprarealismul i-a oferit un cadru propice dezvoltării regulilor metodice.
La mai bine de cincizeci de ani de la moartea sa, Brauner apare într-adevăr ca unul dintre cei mai mari artişti ai suprarealismului – probabil cel mai enigmatic. Brauner a fost mult timp considerat un fel de şaman blând, un autocrat fermecător al mitului personal – precursorul tuturor mitologiilor personale.
Universul artistic al lui Brauner este, într-un fel, atipic, chiar şi pentru cei obişnuiţi cu estetica suprarealistă predominantă. Intrarea în lumea mistică şi simbolică a pictorului necesită o înţelegere dincolo de programul suprarealist limitat conceput de André Breton şi discipolii săi. Deşi a existat un fel de bancă de imagini din care majoritatea creatorilor suprarealişti s-au inspirat, Brauner a făcut apel la un sincretism personal; între ocular şi ocult, esoteric şi erotic, nerenunţând niciodată să-şi transcrie fanteziile într-un univers în care el este „împăratul tărâmului mitului personal, cu puteri absolute, confuze, feroce, melancolice.” (Robert Benayoum, Erotica suprarealismului, Pauvert, 1965).
Puţini suprarealişti ca el au reuşit să combine complicaţia semnificaţiei cu calitatea picturii, deoarece majoritatea au folosit-o pe prima pentru a se sustrage de obligaţia celei din urmă. Brauner a ştiut, de asemenea, să menţină unite în opera sa, cu egală naturaleţe – dar poate cu o cheltuială mai mare de inteligenţă – ironia şi magia, două lucruri care tind să se anuleze reciproc.
După episodul care l-a făcut să-şi piardă ochiul, ironia a fost estompată pentru o vreme, obsesia viziunii fiind atenuată, rămânând ca magia să cântărească singură asupra atmosferei, de parcă singurul ochi rămas şi-ar fi multiplicat puterea, găsind larg deschisă, de asemenea, o vedere întoarsă spre interior, misterioasă şi întunecată. Aşa s-au născut picturi intense, crepusculare sau nocturne, în tonuri brune, mai mult sau mai puţin tenebroase, cu adâncimea spaţiului în orizontul camerelor sau a peisajului. În acest aer dens apar figuri feminine, Himerele, cu ochi mari halucinanţi, plante monstruoase, nori albi plini de cranii, diavoli şi fantome; Spaţiul psihologic, Femeia-pisică, Eleonora şi vampirul, Dragonul negru…
„Perioada himerelor” (1938), este considerată cea mai suprarealistă a operei sale, părând să răspundă integral teoriilor dezvoltate de Breton şi formând o tranziţie către picturile de inspiraţie ocultistă care se aliază unei meditaţii asupra tradiţiei ezoterice. Acest ultim aspect îi va conferi reputaţia de a fi „un fel de şaman al picturii moderne”. Sensibil în mod deosebit la ezoterism şi alchimie, Brauner, s-a hrănit cu dimensiunea spirituală şi celestă a artei şi a gândirii tribale, realizând un fel de sincretism între şamanism, magie, animism, mitologie, psihanaliză şi puterea fetişurilor.
Fascinaţia sa pentru spiritualism dă naştere unei reprezentări himerice în care confuzia regnurilor umane, animale şi vegetale dă naştere creaturilor hibride, androgine, care se deplasează într-un spaţiu pictural al „profunzimii lipsit de profunzime”. Refuzând un sistem convenţional de figurare, Brauner inventează fiinţe descompuse şi recompuse, din forme cu contururi şi culori precise aplicate în zone plane, figuri ca embleme ale inconştientului, ale iraţionalului, ale celei mai ardente fantezii.
În perioada când a izbucnit războiul, trăind doi ani într-o singurătate nesfârşită, cu plimbări nocturne în pădure şi cu lecturi din romanticii germani, opera sa a suferit o puternică variaţie. De fapt, descoperirea picturii în ceară datează din acea perioadă, probabil din cauza lipsei materialelor obişnuite, când creaţia sa capătă accente ale artei primitive, marcată de o scriere plastică originală şi populată cu figuri stilizate.
Desfiinţarea celei de-a treia dimensiuni a fost consecinţa cea mai imediată; spaţiul s-a aplatizat, imaginea a devenit opacă, solidă, indestructibilă, ca o tăbliţă de ceramică egipteană, părând o imitaţie a acesteia datorită inciziunilor, umbrelor şi accidentelor materialului folosit.
În mare, până la un punct, aceste picturi sunt asemănătoare cu cele ale lui Paul Klee, zeitatea care a prezidat noua perioadă avangardistă. Este greu de spus dacă ele se încadrează cu adevărat în suprarealism, dar răspunsul are puţină importanţă. Acest grup de picturi în ceară, împreună cu cele pe care Brauner a continuat să le producă chiar şi în anii postbelici, se numără printre cele mai semnificative şi personale lucrări ale întregii sale opere.
Între 1920, perioada primelor sale picturi şi 1966, anul morţii sale, acest mare artist a tulburat sursele şi genurile pentru a realiza o scriere poetică fără egal: visul şi realul, animalul, vegetalul şi umanul, descriptivul şi profeticul, erotismul şi dragostea sacră, modernismul şi marile tradiţii spirituale, artele primitive şi pictura suprarealistă. Acest pictor vizionar admirat de artişti şi poeţi, o figură capitală a suprarealismului care şi-a dezvoltat opera în faţa adversităţii, sărăciei şi uneori a fricii, a reuşit să formalizeze o coerenţă evidentă şi singulară.
Creaţia sa a continuat, fără a scădea niciodată valoarea poetică şi nici calitatea picturală, până la moartea artistului, în ani lungi şi frumoşi, cu culori strălucitoare şi vii, admirabile împletituri de forme, animale, basme, mituri… Totul într-o inventică fantastică, inepuizabilă, conţinând o bogată fenomenologie a existenţei secrete, interioare şi psihologice.
Ioan SEREDIUC