Există oare cineva din oraşul Piatra-Neamţ, care să nu fi trecut măcar o dată în plimbare pe lângă zidurile stadionului şi să nu se minuneze de picturile zglobii lângă care, din loc în loc apare, la fel de veselă, semnătura artistului Dimişcă? Vă propun să-l cunoştem mai bine pe acest „enfant terrible” al meleagurilor noastre, foarte mândru de arta şi realizările lui şi cu sufletul plin de speranţa că, ceea ce a creat şi va mai crea îi vor propulsa numele în istoria artei.
– Ca parcurs educaţional artistic ai început cu Liceul de Artă „Victor Brauner” din Piatra-Neamţ, ai continuat cu Facultatea de Arte Plastice şi Decorative din Cluj, apoi Master în pictură la aceeaşi Universitate şi Doctorat în arte plastice şi decorative pe tema „Artă brută”. Ce crezi că datorezi educaţiei estetice şi cât din succesul tău a venit graţie talentului şi inspiraţiei?
– Educaţia mea estetică a fost mai mult autodidactă, pentru că deşi noi am fost o generaţie cu mai mulţi profesori, ne întâlneam pe la chefuri şi mai povesteam ce şi cum se face arta. Bineînţeles a fost o glumă, dar, serios vorbind, profesorii veneau la cursuri şi nu se amestecau dacă aveai un stil propriu, pentru că şcoala de la Cluj este de factură expresionist abstractă, în care dacă cineva şi-a construit stilul, nimeni nu încearcă să-l strice. Alte şcoli cum ar fi cele de la Iaşi sau Bucureşti se caracterizează prin faptul că ori îşi pune profesorul amprenta asupra studentului ori sunt mai tradiţionaliste. La Cluj se conferă o libertate coordonată, profesorii îţi arată calea, dar nu ţin să te amprenteze… Cu mici excepţii! Nu pot să contest calitatea profesorilor mei, de la unii am învăţat compoziţie multă… de la fiecare învăţai câte ceva, dar trebuia să întrebi şi atunci ei povesteau… erau foarte nonşalanţi.
Îmi amintesc de exemplu de profesorul Florin Maxa, cel mai dur profesor: trebuia să te duci în bibliotecă şi să iei dicţionarul cu tine ca să înţelegi tema. Dumnealui mă aprecia foarte mult şi când îi aduceam o lucrare nouă o savura fumând un „Carpaţi” cu filtru şi le cerea generaţiilor ulterioare mie să îmi depăşească picturile. Eu ajunsesem la acel nivel cu mare greutate, studiind anatomia artistică animalieră şi umană şi era imposibil pentru un începător să mă depăşească, în schimb am fost foarte mult copiat.
Construcţia mea artistică se datorează şi mediului de provenienţă, influenţei mânăstirilor, icoanei pe sticlă, frescelor, tehnicilor murale, benzilor desenate. Bibliotecile sunt legate în amintirile mele de „Poveştile nemuritoare” care mi-au format naraţiunea şi povestea din lucrări, în rest eu mă uitam la imagini.
Studiile universitare au însemnat foarte multă muncă, foarte multă bibliotecă, şi în cea franceză şi în cea a artelor, unde aveai la dispoziţie foarte multe albume şi reviste de specialitate.
Dar, dincolo de studii, părerea mea este că artist te naşti sau nu. Stilul se poate construi… unii intră în facultate cu stilul gata construit, ca mine, alţii nu au stil niciodată, ci doar reproduc. Iar inspiraţia – şi acum cred că voi fi puţin cam îndrăzneţ – vine şi de la Dumnezeu şi de la diavol.
– Să ne întoarcem puţin în anul 2011, la Prima Ediţie a Salonului Internaţional „Outsider Art”organizată de Laurenţiu Dimişcă la Palatul Parlamentului, ediţie ce a adus laolaltă peste 150 de artişti internaţionali. Cum ai reuşit să realizezi un eveniment de o asemenea amploare?
– Nimic nu este întâmplător. În anul 2003 am expus în Franţa, în Roanne şi astfel am aflat că în regiune se află un mare colecţionar şi vânzător de artă, care este în acelaşi timp directorul unui muzeu de artă brută. Este vorba despre Luis Marcel, figură emblematică legată de promovarea artei brute, de la care am învăţat foarte multe. Am vizitat muzeul lui, ne-am împrietenit, mi-a cumpărat foarte multe lucrări – jumătate din colecţia expusă la Roanne, considerând că reprezint ceva inedit din punct de vedere stilistic.
Apoi m-am înscris la doctorat cu tema despre arta brută – arta marginalizaţilor sau a alienaţilor – pe care am vrut s-o fac cunoscută în România pe această cale. M-am documentat cu materiale din Anglia şi din Franţa.
Astfel, din pas în pas, mi-a venit ideea de a organiza o mare expoziţie de acest gen în România şi am vorbit cu Luis Marcel, care în anul 2011 mi-a oferit lucrări de mare valoare pentru a le expune la Bucureşti. Aceasta este o poveste de notat în istoria artei, totul a fost posibil în virtutea prieteniei dintre noi doi. Expoziţia a atras peste 10.000 de vizitatori în trei săptămâni, deci a fost un succes total. Am luat şi un premiu oferit de o televiziune pentru promovarea „outsider art”. Acesta este un termen inventat de englezi care cuprinde arta brută, arta marginală şi toate formele de „folk art contemporary”, adică toate formele de artă din afara celei contemporane. Ceea ce pictez eu se numeşte „artă singulară”, arta pură, necizelată şi fără norme.
– Laurenţiu Dimişcă – pictor şi curator de artă?!
– Până la urmă, cu toate greutăţile inerente am ajuns să organizez şi cea de-a IV-a ediţie a Salonului Internaţional „Outsider Art”, la care se adaugă patru galerii de artă în Bucureşti, prima, care a durat doi ani, la Teatrul Ţăndărică. Apoi, următoarele trei în case interbelice, cu scopul de a promova segmentul de „outsider art”. Şi am reuşit în mare măsură… şi aş fi reuşit mai multe dacă nu ar fi existat curentul actual de promovare a subculturii şi plăcerea românilor de a desfiinţa ceea ce nu înţeleg.
În afară de binecunoscutele mele proiecte de artă ambientală din Piatra-Neamţ – pictarea stadionului, „Căderea Îngerilor” din Ştrandul Tineretului, „Sărutul – Dimişcă versus Brâncuşi” etc, în Bucureşti am realizat cea mai mare lucrare de ambient industrial din Europa de Est, pe o suprafaţă de 5000 metri pătraţi. Este vorba despre „Paznicii Apelor” (proprietari Veolia-Apa Nova) care acoperă două turnuri de 45 m înălţime şi 5 digestuare, fiecare având tematică legată de cultul apei. Lucrarea se vede de pe Autostrada Soarelui.
Am fost şi curator de artă, ceea ce pentru unele ţări înseamnă doar a pune tablourile pe pereţi dar pentru altele înseamnă critic de artă şi istoric, precum şi dealer. Când am fost în America am căutat galerii de artă pentru a expune dar eu trebuia să caut curatori de artă care propuneau galerii.
În afară de eforturile mele concretizate în tablouri şi extrem de multă artă de ambient în România am expus şi în străinătate, şi anume: Soho şi Broadway în New York, Paris, Lyon, Dijon, Vichy, Bruxelles, Rotterdam, Torino, Milano, Verona, Shanghai etc.
– Ce gândeşti şi ce simţi atunci când eşti asemănat cu Picasso?
– Comparaţia aceasta este puţin prostească şi denotă o anumită lipsă de cultură. Cine cunoaşte cubismul ştie cum se manifestă, iar eu nu am nici o legătură cu acest curent, nici măcar cu gândirea lor. Probabil că este mai la îndemână unora să mă asemene cu Picasso. Dar eu cred că dacă pui 2.000 de lucrări într-un spaţiu, vei recunoaşte stilul Dimişcă, stilurile Picasso, Dali, Degas, Matisse etc. Într-o anumită etapă de construcţie a stilului meu am fost foarte puţin cubist, este vorba de perioada când aveam 20 de ani. Dar prin maniera cubistă au trecut mai mulţi artişti. Eu am experimentat toate stilurile şi foarte mult nonfigurativul. Cine mă cunoaşte ştie că am început cu figurativul, apoi nonfigurativul, după care un anumit primitivism urmat de clădirea stilului meu personal, care nu are nici o legătură cu Picasso. Doar atât ne aseamănă, o anumită prolificitate, faptul că şi eu lucrez mult şi repede. Poate – prinderea esenţei şi punerea pe pânză instant. Şi repetarea obsesivă a unei anumite teme.
– Cum te poziţionezi faţă de Victor Brauner?
– Victor Brauner este un artist singular, cu o viziune proprie, cu o semantică şi o hermeneutică proprii. M-a fascinat tot timpul prin inovaţiile în tehnica artistică, prin simbolurile şi imagistica pe care le-a folosit. Din punctul meu de vedere este cel mai bun pictor contemporan din lume. I-am descoperit lucrările în New York, în Franţa, pe unde am mai călătorit şi expus. Este un artist foarte complex şi un vizionar, este deosebit de profund în mesaj. Asemănarea mea cu Victor Brauner? Tematici profunde şi diverse, tratate cu multă ironie.
– Care sunt temele la care ţii cel mai mult?
– Eu cred foarte mult în iubire, în actul de a iubi, în dragoste, în erotism, în fericire – pentru că acestea aduc pozitivitate. Apoi tema cuplului, multe teme religioase, filozofice, chiar şi S.F., parodii după filme, politicul, peisajul, florile şi chiar autoportretul, fără a fi acuzat că sunt narcisist sau egocentrist.
– Nu ţi-ai asumat un risc prea mare să trăieşti din arta plastică?
– Nu am ştiut cât este de greu. După ce am terminat masterul am simţit un gol de parcă aş fi fost abandonat de lumea întreagă. De aceea nu prea încurajez pe nimeni pe acest drum, în România. În alte ţări studenţii sunt preluaţi din facultate, piaţa este formată. Eu m-am trezit la 25 de ani complet în aer, noroc că trăiam din pictura de icoane. Apoi am început să expun în Franţa, unde m-am consacrat, apoi în Italia şi a urmat ascensiunea mea în Europa, Asia şi SUA, unde sunt mult mai apreciat ca în România.
– Care este prima expresie care-ţi vine în minte când spui Laurenţiu Dimişcă?
– „Un nebun frumos” sau „un om care-şi trăieşte libertatea din plin”.
– Vei rămâne în istoria artei?
– Sunt în istoria artei şi construiesc istoria artei. Cronologia artei brute mondiale din Europa de Est eu am construit-o şi voi continua, spre exemplu prin realizarea Centrului Internaţional de Artă de la Gura Văii, unde am cumpărat o şcoală cu suprafaţa de 800 metri pătraţi, pe care am restaurat-o şi pictat-o, şi unde intenţionez să realizez diferite proiecte sociale şi workshop-uri, în special pentru copii. În plus, l-am adus în ţară pe Luis Marcel, expertul francez în artă brută, care a susţinut un simpozion pe această temă. Artă pe care, după cum am mai spus, am promovat-o şi prin intermediul lucrării mele de doctorat.
– Ce te diferenţiază şi individualizează ca artist?
– În primul rând mă diferenţiez stilistic, sunt foarte colorat, foarte exploziv. În al doilea rând mă diferenţiază felul de a fi… sunt un tip natural, pozitiv, iubesc viaţa şi îmi place s-o trăiesc la cote maxime.
A consemnat Gianina BURUIANĂ