Mai greu de introdus în tiparele tradiţionale – profesor, activist cultural, ziarist, eseist, prozator – Constantin Cucu a fost un intelectual autentic, cu o educaţie tradiţională (provenea dintr-o familie de învăţători) şi cu o instrucţie solidă: Facultatea de Filosofie, Secţia ziaristică a Universităţii „C. I. Parhon” din Bucureşti.
A prins vremuri tulburi între veacuri şi a muncit unde nici nu te aştepţi (Vezi REMEMORĂRI NEMȚENE, pag. 8), prigonit de un dosar politic improvizat, dar cu efecte aleatorii şi devastatoare.
În 1956, student fiind, a încercat să debuteze la Editura Tineretului cu un volum de versuri, Revolta metaforei. În ianuarie 1957, volumul a fost retras şi topit, iar abia în decembrie 2012 i-a apărut volumul de povestiri În volbura apelor.
Cartea, în format libre de poche, conţine o duzină de povestiri care certifică un prozator real, talentat, cult şi stăpân pe toate anevoile genului.
„În volbura apelor”, scrie Mihai Mancaş într-un „Cuvânt de întâmpinare” care deschide volumul, „întruchipează o lume care vine de departe, spre a trăi tumultos şi a muri dramatic şi inutil într-o vreme de imbecilizare… Atâta viaţă autentică, transfigurată artistic, şi atâta dragoste pentru satul natal nu au pereche, prin adevăr şi meşteşug, în proza noastră contemporană.” Nu pot băga mâna în foc pentru această declaraţie radicală, dar îl simt pe Constantin Cucu călcând cu dezinvoltură în ciubotele lui Neculce, Creangă şi Sadoveanu, departe de proza elaborată semnată de citadinii munteni cu mofturi de oameni de la ţară: Preda, Stancu, Săraru…
Aş îndrăzni să afirm că proza povestaşului Constantin Cucu nu stă (deşi aşa pare) sub zodia peisagistului nostalgic care readuce o lume pierdută. E mai mult decât imaginea satului tradiţional moldav, cu îndeletnicirile şi cutumele lui pitoreşti, cu personaje recognoscibile pentru cei ce s-au născut la sat. Există, în primul rând, un sentiment al inexorabilului istoriei. Un sentiment tragic încercat de personajele care nu-şi mai au locul într-o lume nouă, de neînţeles, şi dispar „în volbura apelor”, ca mătuşa Lina, un personaj de adevărată tragedie antică.
Mie însă mi-a plăcut „Acasă”, emblematicul poem în proză care deschide cartea. Autorul, care a încurcat între ele veacurile, încearcă să revină în sat, în locul în care „toate cele ştiute de el s-au risipit ca o părere, / fără să lase urme, / ca şi cum n-ar fi fost…”
Şi urmează o evocare a unor personaje din locul unde nimeni nu mai ştie de nimeni: Frăsinel al lui Mugurel Toia, care bea un raft de tărie; Tăchiţă al Savetei Tâzului, fierarul; Mitru al lui Săvel, fluieraşul; Lina lui Curecheanu, lumânăreasa; Păstrămoaia, tămăduitoarea; Radu al lui Răsurscă, cel de-ţi punea strachina pe cap şi te tundea mai ceva ca Ştrulică din poarta Bacăului…
Mai lipseşte doar regretul după zăpezile de altădată.
Pe 21 mai a. c., Constantin Cucu ar fi împlinit 90 de ani (a decedat la 22.02.2016) şi se cuvine să aducem – şi în numele Revistei „Apostolul” în al cărei destin s-a implicat – un modest omagiu prietenului, colegului, omului preţuit de toţi cei cu care s-a intersectat în volbura apelor acestei lumi. Şi pescarului, bineînţeles…
Mircea ZAHARIA