● Dialog cu Inge Olaru şi Cristi Daniel, despre frumuseţea muzicii
Tinerii artişti pietreni Inge Olaru şi Cristi Daniel şi-au văzut visul împlinit. Albumul de debut Palimpsest, creaţia lor de suflet, un proiect care îmbină elemente de rock cu muzică orchestrală, a fost receptat cu entuziasm de public, primind recenzii favorabile în zona de specialitate.
Concertul de lansare a avut loc vineri, 5 iunie, în Sala „Calistrat Hogaş” a Consiliului Judeţean Neamţ.
Inge Olaru este studentă în anul II la Academia Naţională de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, Extensia Piatra-Neamţ, Facultatea de interpretare instrumentală (vioară şi chitară clasică).
Cristi Daniel a absolvit cursurile Unversity of East London (Music Performance and Production), în anul 2019, şi ale Academiei Naţionale de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, Extensia Piatra-Neamţ, Facultatea de interpretare instrumentală (percuţie), în anul 2024.
Pe amândoi îi animă pasiunea şi bucuria de a cânta.
– Cum s-a ajuns la această conlucrare?
Cristi Daniel: – Încă de când eram în liceu, visam să organizez un concert rock cu orchestra, îmi plăcea fuziunea dintre ceva foarte heavy, puternic, cu muzica orchestrală. Timpul a trecut şi încet, încet au apărut noi proiecte, dar, din diverse motive sau din cauza unei lipse de sincronizare, nu am reuşit să le pun în practică. Aşa că am decis cu Inge să folosim tot ce ştim în materie de muzică, pentru că-i un domeniu care evoluează constant, incluzând stiluri majore. Avem amândoi la activ ani de studiu la mai multe instrumente, abilităţi de mixat, de aranjat piese, abilităţi grafice… Arta e un lucru atât de frumos, iar combinată cu viziunea artistică a unui alt om pasionat se sincronizează perfect. Totul a venit foarte natural, am reuşit să facem acest format, acest EP, apoi ne-am dorit să-l transpunem live, moment în care am vorbit cu lect. univ. dr. Rodica Trandafir, dirijoarea Orchestrei DIMACOR/DIMAESTRO, care a fost încântată de idee. Când am avut prima repetiţie, cu toată orchestra şi cu toate instrumentele şi tot suportul tehnic, am simţit că e prima dată în viaţă când cânt. Era emoţia faptului că visul devenea realitate şi a fost minunat.
Inge Olaru: – De mică am simţit că un mediu clasic 100% m-ar stoarce treptat de energie şi m-ar plictisi. Eram în gimnaziu când începusem în pauze să stau deconectată de mediul din jurul meu şi ascultam multă muzică. Multă lume consideră că, dacă eşti muzician clasic, asculţi toată ziua doar muzică clasică şi am fost foarte aspru judecată pentru acest lucru, începând de la cei mai apropiaţi oameni care îmi repetau că „aşa trebuie”, fără un argument plauzibil. Încă de atunci, în mintea mea se creau din ce în ce mai multe imagini. Cum ar fi să fiu pe o scenă şi să „explodeze” totul în jurul meu, în loc să mă uit în sală şi să văd chipuri lipsite de interes după primele cinci minute din concert? Mi s-a întâmplat să cânt piese clasice, care acum sunt transcrise pentru rock sau metal, şi să mă regăsesc mai mult în ele, de la o vârstă fragedă. Acum, mă uit la mine de atunci şi îmi spun că orice vis, care cu ani în urmă era imposibil, s-a îndeplinit aproape pocnind din degete, datorită perseverenţei, dedicării şi plăcerii de a cânta.
Amândoi: – Visul devenit realitate nu este doar albumul şi nici concertul în sine, cât, mai ales, siguranţa că putem face muzica pe care am dorit-o amândoi, completându-ne unul pe altul.
„Iubesc să transmit mai departe ceea ce fac”
– În ceea ce priveşte pasiunea pentru muzică, aţi avut de la început scopuri bine definite?
Inge Olaru: – Din copilărie am ştiut că locul meu este pe scenă. Ştiam încă de atunci că „profesia” mea de bază o să fie muzica. Iubesc să transmit mai departe ceea ce fac. Cândva, doream să mă îndrept spre medicină, dar, după un timp, am realizat că muzica este „medicul sufletului”.
Cristi Daniel: – Da, de la 6 ani, vârstă de la care am pus mâna pentru prima dată pe chitară, am visat şi dorit mereu să fac asta. Nu era şi nu este un alt drum. E ca acasă! Este superb şi îndemn pe oricine, la orice vârstă, să îşi trăiască visul. Apoi, mereu am vrut să îi ajut pe cei din jur. Simt că, reuşind să îmi trăiesc visul, îi ajut şi pe alţii.
– Cât de important este faptul că aţi putut studia muzica mai întâi în străinătate şi apoi în România?
Cristi Daniel: – M-am simţit superb în străinătate, am avut acces la multă informaţie, dar la fel de multe noţiuni, cunoştinţe am deprins şi aici, în România. Sunt, totuşi, de părere că mediul universitar este doar un mijloc pe care-l poţi folosi pentru a scoate ce ai mai bun în sufletul tău, când vine vorba de artă. Facultăţile pe care le-am urmat, m-au ajutat în parcursul meu profesional şi sunt foarte recunoscător dascălilor mei, dar rolul în sine a acestor studii universitare n-a fost decisiv pentru alegerea drumului meu muzical actual.
„Muzica este limbajul meu principal în care consider că mă pot exprima cel mai bine”
– Aţi simţit, uneori, că, poate, şi muzica v-a ales?
Cristi Daniel: – 100%, da. Este în tot ce fac, este parte din mine, mi-a ghidat, îmi ghidează şi îmi va ghida drumul în viaţă. De asemenea, simt că trecerea anilor şi maturizarea mea îmi arată că muzica m-a ales şi îmi dă mereu putere să continui. Simt că mă împinge să fac şi mai mult, mă ridică de la pământ când nu sunt bine.
Inge Olaru: – Am avut momente în care tot ce făceam mă copleşea. Voiam să renunţ. Consider că atunci muzica m-a ales pe mine. Ea mă făcea şi mă face în continuare să mă eliberez de cele mai grele ori dureroase gânduri. Muzica este limbajul meu principal, în care consider că mă pot exprima cel mai bine. Din fericire, nu am nevoie să cânt muzica altor compozitori, ca să mă pot descătuşa. Mă aşez la birou şi încep să scriu, iar apoi cânt şi mintea-mi este eliberată.
„Cânt zilnic pentru sufletul meu”
– În fiecare zi exersaţi?
Inge Olaru: – Din nefericire, nu zilnic, nu îmi place să mint şi să zic ceva ce nu fac. Am nevoie de multe ori de pauză, pentru că, dacă mă aud mai des şi mai mult, simt că nu sunt suficientă. Mereu mă bat cu acest „suficient” din exterior şi se imprimă de foarte multe ori mai mult în interiorul meu. Aşa că prefer uneori să iau o pauză, ca să mă regenerez, dar studiul continuă neîncetat.
Cristi Daniel: – Cânt zilnic pentru sufletul meu. Încerc să descopăr noi tehnici, noi pasaje, noi idei. Nu există zi în care să nu pun mâna pe chitară sau fără să cânt ceva. Nu m-am considerat niciodată un „instrumentist” care, ulterior, să fie definit ca muzician, nu. Cu cât studiez mai mult, cu atât „învăţ” mai bine să spun ce am pe suflet. „Muzica e vocea pe care nu am avut-o niciodată”, spune un citat, iar eu sunt de părere că instrumentul este vocabularul a ceea ce are sufletul de zis. Mai nou, încerc să îmi exersez mai mult vocea, pentru a avea grijă de ea, să nu o distrug în timp, dat fiind stilul muzical pe care îl abordez.
– Cum ar trebui oamenii să iubească muzica?
Amândoi: – Sincer, real, simplu.
– Ce rol atribuiţi ascultătorului?
Amândoi: – Muzica ne influenţează starea de spirit prin puterea de a trezi amintiri, de a stimula creativitatea şi de a oferi o modalitate de exprimare a propriilor trăiri. Fiecare om, fiecare suflet, fiecare clipită, fiecare emoţie sunt importante. Cumva, avem datoria ca mesajul nostru să îl ajute pe ascultător, să îl facă mai viu, mai empatic.
„Vom începe, în curând, pregătirea sesiunilor de compus pentru un viitor album”
– Cine-i modelul, magistrul pe care visaţi să-l egalaţi?
Cristi Daniel: – Mark Tremonti, mai nou. Este un om care foloseşte arta pe care o face pentru a face bine în lume. Este un muzician incredibil, un suflet puternic şi un om minunat, foarte modest. Este membrul trupei Alter Bridge, una dintre formaţiile care are o influenţă principală asupra mea, când vine vorba de muzică. De asemenea, este membru în alte trei proiecte separate: Creed, Tremonti şi Frank Sinatra Cover Band. Este un artist complet care, de câţiva ani, a deschis una dintre cele mai mari clinici destinate persoanelor cu Sindromul Down, din Statele Unite, reuşind să strângă milioane de dolari din concerte în scop caritabil. Acest artist combină foarte bine tot ce îmi place mie în muzică: sinceritate, complexitate, fineţe, furie, putere, noutate, diversitate. Este un om minunat şi un exemplu de urmat pentru mine.
Inge Olaru: – Am mai răspuns la această întrebare în trecut şi nu îmi schimb părerea, Michał Jelonek, violonist şi compozitor polonez. Prima dată am descoperit proiectul lui solo, unde are atât compoziţii proprii, cât şi transcripţii rock ale unor piese clasice ale unor compozitori cunoscuţi precum J.S Bach, A. Vivaldi, F. Chopin etc. Cu el am crescut şi mi-a dat încredere că visul meu este posibil. Ulterior, am început să ascult şi trupa din care face parte, Hunter, recunosc că tot mai apropiată mă simt de proiectul lui solo, dar şi trupa din care face parte m-a ajutat să fiu ceea ce sunt astăzi din punct de vedere muzical. Îl consider foarte important, deoarece m-a influenţat să nu îmi pierd dorinţa de a face ceva pe placul sufletului meu.
– Aveţi proiecte care bat la uşă?
Amândoi: – Avem concerte în fiecare week-end, până la sfârşitul lunii iulie, iar apoi vom pregăti un turneu de concerte acustice, pentru a promova albumul. Ne dorim să începem şi o colaborare cu filarmonicile din ţară. Ne aflăm în etapa de a crea conexiuni pentru a vedea cum putem reuşi, împreună cu echipa noastră de management, ca şi acest vis să prindă contur. De asemenea, vom începe pregătirea sesiunilor de compus pentru un viitor album, care va avea 10 sau 12 piese. Cerem ajutor unde nu ştim şi încercăm să ne întindem aripile cât de mult putem.
A consemnat Violeta MOŞU; Foto: motionARThoughts.