● Pianistul Daniel Ciobanu în dialog muzical cu geniul lui Brâncuși (I)
– Ce înseamnă pentru tine să revii la Piatra-Neamţ cu proiectul Master Series, exact în locul unde a început călătoria ta la pian?
– Revenirea la Piatra-Neamţ are pentru mine ceva profund personal, dar şi ceva incomod de frumos. Pentru că te întorci, inevitabil, şi peste propriile amintiri, peste copilul care erai, peste primele obsesii muzicale, peste toate întrebările care nu aveau încă răspuns. Numai că acum nu mă mai întorc doar cu pianul. Mă întorc cu responsabilitatea de a construi ceva.
După ce am cântat prin săli extraordinare din lume, m-am întrebat: de ce trebuie ca toate lucrurile interesante să se întâmple în altă parte? De ce nu şi aici?
Cred că este esenţial să nu privim oraşele mai mici ca pe nişte periferii culturale, condamnate să aştepte ca lucrurile importante să se întâmple în altă parte. De ce un copil din Piatra-Neamţ ar trebui să plece din oraş pentru a întâlni un muzician excepţional sau pentru a avea parte de o experienţă artistică memorabilă?
Master Series este, înainte de toate, o declaraţie de încredere în locul din care am plecat. Nu vreau să vin, să fac cinci concerte şi să plec mai departe, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Vreau să creez continuitate, o comunitate, o curiozitate care să rămână vie şi după ultimul acord.
– Aniversarea a 150 de ani de la naşterea lui Brâncuşi reprezintă un reper care transcende simpla comemorare, revendicând o asumare artistică de anvergură. În cazul tău, această reverenţă a generat un demers muzical de o înaltă ţinută estetică. Care ar fi nota comună în acest dialog al artelor?
– Cred că punctul de întâlnire dintre Brâncuşi şi muzică este esenţa. Capacitatea de a elimina tot ceea ce este redundant până când rămâne ceva aproape imposibil de simplificat mai departe. Brâncuşi nu a încercat să reproducă lumea aşa cum o vedeam deja. A încercat să ajungă la ceea ce se ascunde în spatele aparenţelor ei.
În muzică, avem o provocare similară. Avem o partitură, o tradiţie interpretativă, o istorie întreagă de interpretări extraordinare. Dar, în momentul în care te aşezi la pian, toate acestea nu sunt suficiente. Trebuie să găseşti acel adevăr care face ca muzica să existe în prezent, în acel moment irepetabil.
În Masa tăcerii, am fost interesat tocmai de această relaţie dintre formă, proporţie, ritm şi tăcere. Am alăturat lumi sonore foarte diferite, de la Manuel de Falla şi Beethoven la Prokofiev, Liszt şi Rzewski, pentru ca în final să ajung la Bach în viziunea lui Brad Mehldau. Nu mă interesează să ilustrez muzical o sculptură. Nu vreau să pun note pe lângă o imagine şi să declar că am realizat un dialog între arte.
Brâncuşi face piatra să pară că se eliberează de propria greutate. Muzica poate face ca timpul să se dizolve în sunet şi să se elibereze de propria curgere aritmetică. Iar acolo, cred eu, începe dialogul.
– Ai avut vreodată prilejul de a vizita o expoziţie Brâncuşi „pe viu”?
– Da, chiar la Berlin unde locuiesc a fost o expoziţie aproape completă a lucrărilor semnificative semnate de maestrul Brâncuşi. Întâlnirea directă cu o operă de artă schimbă inevitabil raportul pe care îl ai cu ea. Fotografiile îţi oferă o imagine, documentarea îţi oferă un context, însă prezenţa fizică îţi dezvăluie proporţiile, materialitatea şi relaţia obiectului cu spaţiul. În cazul lui Brâncuşi, acestea fiind vitale pentru a-i înţelege geniul.
Ceea ce mă fascinează la el este că simplitatea aparentă nu înseamnă niciodată sărăcie de expresie. Dimpotrivă, în spatele unei forme extrem de clare se află o densitate extraordinară de gândire şi sensibilitate. Cu cât elimină mai mult, cu atât pare să deschidă mai multe posibilităţi.
Poate că aceasta este şi una dintre marile lecţii pentru un muzician: să nu confunzi complexitatea cu profunzimea şi nici virtuozitatea cu adevărul artistic.
– Cum s-a conturat viziunea din spatele proiectului Master Series şi care a fost arhitectura conceptuală prin care ai transpus această moştenire vizuală în limbaj muzical?
– Master Series s-a născut din dorinţa de a construi o experienţă artistică în care muzica să nu fie izolată într-o singură categorie estetică, ci să intre într-o conversaţie mai amplă cu publicul, cu spaţiul şi cu alte forme de expresie.
Pentru această ediţie, dedicată lui Brâncuşi, am pornit de la cinci lucrări emblematice: Masa tăcerii, Sărutul, Coloana Infinitului, Măiastra şi Muza adormită. Fiecare devine un punct de plecare pentru o dramaturgie muzicală distinctă. Nu este vorba despre o transpunere literală, ci despre identificarea unor principii comune şi explorarea lor prin sunet.
Concertul Masa tăcerii porneşte de la esenţă, de la cerc, proporţie şi spaţiul dintre sunete. Sărutul explorează întâlnirea dintre două identităţi care îşi păstrează individualitatea, dar construiesc împreună o lume comună. Celelalte concerte deschid alte perspective asupra verticalităţii, zborului şi contemplaţiei.
Am ales şi spaţii diferite, tocmai pentru că nu cred că experienţa muzicală trebuie să depindă exclusiv de sala de concert tradiţională. Uneori, schimbarea contextului ne permite să ascultăm altfel, să devenim mai atenţi, mai curioşi, mai disponibili emoţional. (Va urma)
A consemnat Gianina BURUIANĂ