Între iluzia reformei şi realitatea epuizării
Toamna aceasta a adus în şcolile româneşti nu entuziasmul unui nou început, ci o resemnare grea, aproape palpabilă. La deschiderea acestui an şcolar, dincolo de festivităţile şi discursurile formale, în cancelarii s-a aşternut o tăcere deprimantă. Profesorii nu mai discută despre strategii didactice sau proiecte inovatoare, ci îşi numără, cu umerii lăsaţi, orele suplimentare forţate, clasele supraaglomerate şi noile mecanisme de control birocratic. Schimbarea în educaţia românească nu mai este demult o reformă, ci a devenit o formă de presiune sistematică asupra psihicului celor de la catedră şi o formă de agresiune birocratică.
Cancelariile şcolilor s-au transformat în adevărate unităţi de primiri urgenţe, unde profesorii încearcă să resusciteze un sistem aflat în moarte clinică. Sub asaltul a două mari experimente – utopia numită „România Educată” şi Legea 141/2025, a austerităţii bugetare, realitatea din teren a devenit insuportabilă. Promisiunile bombastice s-au lovit de zidul cinismului administrativ, lăsând în urmă o breaslă epuizată, clase sufocante şi un abandon cronic al calităţii didactice.
Săli ticsite şi management de criză
Pe hârtie, ni se promitea o şcoală centrată pe elev. În realitate, rigorile bugetare au legalizat supraaglomerarea claselor, împingând limitele până la 32 de elevi la gimnaziu şi 34 la liceu. Algoritmul administrativ a forţat, totodată, comasarea unităţilor şcolare mici.
Rezultatul? Săli ticsite, în care distanţarea pedagogică a înlocuit atenţia individualizată. Într-un colectiv de peste 30 de adolescenţi, profesorul nu mai este un mentor, ci un îmblânzitor de lei. Fiecare oră devine o bătălie pentru linişte, unde energia predării este confiscată de efortul de a menţine disciplina. Statul a transformat actul de învăţare într-o linie de asamblare industrială, unde calitatea este sacrificată pe altarul economiilor la buget.
Incluziunea pe genunchi: copiii cu CES, abandonaţi
Dacă există un capitol unde ipocrizia sistemului atinge cote maxime, acesta este integrarea copiilor cu Cerinţe Educaţionale Speciale (CES). Politica incluziunii, un concept nobil pe hârtie, a fost aruncată în şcoli fără resurse, fără personal de sprijin şi fără o pregătire reală.
Profesorul se trezeşte singur în faţa unei clase-mamut, având responsabilitatea de a preda o materie rigidă, în timp ce trebuie să ofere sprijin teraeutic copiilor cu tulburări severe de spectru autist, ADHD sau deficienţe cognitive. În lipsa specialiştilor, incluziunea fragmentează ritmul tuturor celor din sală şi adânceşte sentimentul de neputinţă de ambele părţi ale catedrei.
Birocraţia ca armă împotriva timpului didactic
Peste această oboseală se aşterne o birocraţie sufocantă, care a transformat cancelariile în sucursale de arhivă digitală. Profesorul nu mai are timp să gândească o lecţie interactivă, fiind asfixiat de tabele, rapoarte de progres, planuri remediale şi statistici inutile.
Fiecare oră de curs este dublată de ore de muncă scriptică, care, bineînţeles, nu e menită să îmbunătăţească actul didactic. Evaluările şi standardele se schimbă permanent, într-un haos legislativ care induce instabilitate. Când timpul dedicat hârtiilor îl depăşeşte pe cel dedicat elevului, educaţia încetează să mai fie despre oameni, ci devine doar o bifă într-un dosar virtual.
Exodul demnităţii: Ultima generaţie dă stingerea
Ceea ce legiuitorii ignoră este resursa cea mai preţioasă: omul de la catedră. Sub presiunea salariilor măcinate de inflaţie şi a oprobriului public orchestrat la fiecare protest, cancelariile se golesc de vocaţie.
Asistăm la un masacru silenţios. Profesorii cu experienţă aleg pensionarea anticipată sau reconversia profesională. Tinerii străluciţi ocolesc sistemul, speriaţi de perspectiva de a fi blocaţi de legile austerităţii bugetare. În cancelarii pluteşte o tristeţe grea, un amestec de resemnare şi epuizare. Dacă reformele actuale vor continua să confunde şcoala cu o fabrică de statistici, „România Educată” va fi doar un epitaf. Ultima generaţie de profesori de vocaţie închide lumina, lăsând în urmă un sistem care ştie să economisească bani, ale cărui structuri produc cifre, dar a uitat cum să crească oameni.
Tristeţea din cencelarie anunţă… că lumina de la capătul tunelului a fost stinsă de inconştienţa guvernanţilor, luând cu ea şi ultima fărâmă de idealism din sufletul dascălilor.
Tristeţea din cancelarie anunţă un început al sfârşitului…
Prof. Ramona-Mihaela ROŞU