* La Tazlău, cu poetul şi matematicianul Cezar Ţucu
– Cum se împacă, din punctul tău de vedere şi nu al lui Dan Barbilian, matematica cu poezia?
– Prea mult nu diferă punctele noastre de vedere în legătură cu matematica şi poezia, poate locul acela luminos, în care cele două se întâlnesc, să nu fie identic. Dacă autorul Jocului secund îi stabilea coordonatele în domeniul înalt al geometriei, părerea mea-i că trebuie coborât cât de cât, pentru a-i da şi poetului o şansă de ajungere la el, înălţimea stabilită de Ion Barbu fiind prea mare, chiar pentru matematicieni, darămite pentru cel cu pana. I s-ar usca poetului cerneala din unealtă până să ajungă acolo! Sau, poate, asta a şi dorit marele Barbilian. În rest, avem păreri între care s-ar putea stabili, oricând, un izomorfism. Chiar concepţia celui de-al treilea mare matematician-poet, Omar Khayyam, nu diferă prea mult de cele spuse (cu modestie!), până acum. Reprezentarea formelor de existenţă, posibile sau imposibile, este realizată, într-un fel de omul de ştiinţă şi în altă modalitate de cel aparţinând artelor, ori vecin cu ea, primul operând cu simboluri, celălalt cu ceva echivalent, dar definit neclar. Trebuie să ne obişnuim cu ideea că niscaiva grame de abstractizare ne-ar prinde bine la toţi, deoarece numai simbolul rezultat în urma acestei operaţii nu-i supus greşelii şi, apoi, nu oare, simbolurile ascund acel mister, fără de care nu putem trăi? Esenţa, spre care trebuie mers, este ascunsă de simbol.
– Dar faptul că tu consideri poezia minunea lumii, iar Ion Barbu, un joc secund, nu este, oare, o altă deosebire a felului în care se poate desfăşura trăirea poetică între cele două puncte limită, zenit şi nadir, invocate în secundul joc barbilian?
– Prietene, nadirul şi zenitul marelui poet-matematician sunt, de fapt, minus infinit şi, respectiv, plus infinit, adică cele două simboluri între care aleargă toate visele noastre, fiecare axă a oricărui sistem ortogonal, rectangular, cartezian sau cum vrei să-l numeşti, fiind înzestrată cu o sfântă treime: origine, sens şi unitate de măsură. Nu ţi-ai pus problema ce caută marea şi clopotele (verzi) în acest joc? Marea, cu al ei nivel, este originea la care ne raportăm, borna zero, punctul de plecare a oricărui demers, orice altitudine comparându-se cu nivelul mării. Se înţelege că trebuie avut un gram de minte pentru priceperea acestor lucruri, şi astfel ajungem la IQ-ul de sub clopotul lui Gauss, clopot ce bate zi şi noapte, împrăştiind extremele la periferia sa, geniile bucurându-se de foarte puţine procente în această curbă a repartizării inteligenţei hominidelor.
– Bine, bine, dar nu există, astfel, pericolul ermetizării gândirii şi descifrării anevoioase a mesajului omului de ştiinţă?
– Sigur că aceste pericole există, dar trebuie mers pe mâna esenţializării. Trebuie spus cât mai mult în cât mai puţine cuvinte. Nu mai există timpul citirii a 100 de pagini ca să desprinzi o idee. Invers da, dintr-o pagină să scoţi centa de idei. Se-nţelege că moderaţia pare calea firească de urmat în orice, concilierea între cunoaşterea ştiinţifică şi cea artistică duce la rezultate, podul de flori trebui construit între limbajul ştiinţific şi cel poetic. Nici la Ion Barbu nu se mai întâlneşte o atât de mare densitate de cuvinte-simbol ca în Jocul său secund. Una-i să înţelegi prin poezie ceea ce înţelegea Ion Barbu, acea simbolistică pentru reprezentarea formelor posibile de existenţă, dar transpusă prin melodia cuvintelor, şi alta-i ceea ce se înţelege, de-o bucată de vreme, prin această formă de perpetuare a speciei scriitoriceşti.
– Cum te-a privit şi te priveşte lumea vizată de tine şi catalogată că ar duce o viaţă anticristă?
– Păi, cum să reacţioneze altfel decât în stilul nostru propriu, autohton, românesc, de a răspunde adevărului trântit, totuşi literar, în faţă? Alesul neamului şi cei din jurul său, unii miniştri, inclusiv cei ai învăţământului, inspectorii şcolari generali etc., s-au mai supărat, unii au încercat să mă scoată, chiar, afară din slujbă, alţii să mă bage înăuntru, dar nu în slujbă ci după paralele metalice verticale. Deocamdată nu le-au reuşit demersurile, dar mai ştii ce ne rezervă timpul?
– Crezi că poezia poate face lumea mai frumoasă, mai bună, mai umană, sau ea are mai mult un rol estetic, printre celelalte arte?
– Sigur că prin poezie am putea face totul mai frumos şi mai bun, dar până nu se va înţelege ideea fundamentală că şi poezia trebuie să respecte anumite cerinţe, care, de fapt, o definesc, va exista fenomenul respingerii. Oricâte îmbunătăţiri ai aduce, de-a lungul vremii, unui anumit joc, esenţa jocului se păstrează. Regulile fundamentale, care l-au definit la început, nu pot fi modificate într-atât încât să nu mai recunoşti jocul. Ce s-a mai păstrat din conceptul de poezie? Poate orice exprimare să însemne poezie? Aşezarea cuvintelor în formă de cruce, în trepte, ori singure sau câte două-trei pe câte-un rând, să însemne poezie? Unde sunt ritmul, rima, muzicalitatea, mesajul? Înseamnă că tot ce nu-i proză este poezie? Aşezarea modernistă a cuvintelor unei anumite bucăţi de proză sub formele arătate mai înainte, tu crezi că înseamnă poezie? Poate şi de aceea mi-au plăcut versurile lui Eminescu, Goga, Coşbuc, Topârceanu, Minulescu, Blaga, Puşkin şi Esenin, sonetul italian din perioada Renaşterii, etc. Chiar de mă vei contrazice, dându-mi exemplu pe Tagore şi Witman, primul schimbând faţa poeziei indiene, iar celălalt introducând modernismul în poezia americană, nesuportând rima şi versificatorii, echivalenţii noştri fiind Blaga şi Nichita Stănescu, nu-mi voi schimba prea mult părerea în legătură păstrarea esenţei poeziei. Proza acelor ani de acumulări nu putea fi alta decât a lui Hogaş, Sadoveanu, Istrati, Mironescu (tazlăuanul fiind legat de cei doi înaintaşi printr-o adevărată prietenie) şi de toţi romancierii noştri importanţi. Cu trecerea anilor am înţeles de ce se poate învăţa mai multă istorie din romanele lui Sadoveanu, Tolstoi, Dumas etc. L-am citat pe Ceahlăul literaturii române de mai multe ori pentru că întreaga sa operă este poezie. Să-i aşezăm proza sub forma poemului şi o să avem mii de volume de poezie sadoveniană! Şi mai trebuie spus că literatura îşi are vârstele ei. Chiar capodoperele lumii, citite la o vârsta nepotrivită, par a nu-şi respecta statutul. Citeşte Procesul lui Kafka în adolescenţă sau în anii tinereţii şi n-o să-ţi placă, dacă nu ai avut de-a face cu justiţia. Alt exemplu este romanul lui Gogol, Suflete moarte, morţii de pe listele electorale valorând mai mult decât viii, în câştigarea sau pierderea alegerilor, ca să nu mai vorbesc de rolul lor la referendumuri! Dar lucrurile astea se învaţă cu trecerea anilor, la maturitate.
– Ce te leagă de Tazlău? Unde ai găsit poezie într-un sat atât de mic precum Tazlăul?
– Tazlăul este, pentru mine, am spu-o şi în revista canadiană THE WORD OF TRUTH (Cuvântul adevărului), care apare la Edmonton, legendarul loc al Creatorului. Aici au ridicat mănăstiri Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare, Sfântul Chiriac de la Tazlău este trecut în calendarul creştin-ortodox, Calistrat Hogaş a poposit, în mai multe rânduri, pe aceste meleaguri, veşnicindu-le în povestirea La Tazlău, ministrul învăţământului de pe acea vreme, Spiru Haret, vine special în zonă pentru a-i înmâna învăţătorului Mironescu diploma Bene Merenti.
– Nu crezi că scrii prea multe „Blesteme” şi, ele, te vor ajunge cândva?
– Tu chiar crezi că sunt blesteme adevărate, prin care trimit molime în sau peste curţile vecinilor, fac ori desfac prietenii sau căsătorii? În Convorbiri literare s-a scris despre aceste poeme că ar fi, de fapt, reiterări ale acestei lumi, refulări care înseamnă mutarea poverilor vieţii de pe un umăr pe celălalt. Mai degrabă eu sunt cel blestemat, cum o şi spun în primul blestem, ce deschide seria blestemelor şi scrisorilor.
– Care dintre cărţile tale ţi-a adus cele mai multe satisfacţii?
– Toate cărţile mi-au adus bucurii. Cu o parte a fabulelor matematice, prinse în lucrarea Poezia matematicii, la primul Simpozion internaţional Universul ştiinţelor am câştigat Premiul şi Trofeul de excelenţă. O parte a blestemelor le-am prins în Sunt robul Cărţii cărţilor, creaţie, de asemenea, premiată. Al zecelea volum, Scrisori neterminate, a luat Diploma şi Premiul revistei Antiteze. Multe emisiuni culturale ale radioului şi televiziunii s-au oprit asupra creaţiilor şi cărţilor mele, elogiindu-le. Revistele de cultură şi literatură, ziarele locale şi nu numai, au elogiat volumele apărute. În unele am deţinut chiar rubrici zilnice ori săptămânale. Orice apariţie m-a bucurat, mai ales că a fost însoţită de elogii.
– Dacă tot vorbim, folosind ca unitate de măsură mileniul, aş vrea să ştiu dacă, în calitate de profesor şi de cel mai longeviv director de şcoală nemţeană, nu te-ai săturat de pus note proaste, de-a lungul celor două milenii.
– Nu ştiu ce înţelegi prin note proaste, dar dacă evaluarea se face corect, iar rezultatul ei este acceptat, atât de elev cât şi de părinţii odraslei, toată lumea-i fericită, dar efortul de a se ajunge aici este, sau ar trebui să fie, imens. Metodele şi procedeele dascălului de şcoală nouă, aflate sub brandul activ – participativ, poartă denumiri atât de ciudate şi greu de pronunţat, încât te întrebi dacă Amintirile lui Creangă ar mai fi avut savoare dacă marele povestitor, pe când era şcoler, ar fi avut parte de un dascăl îndrăgostit de metoda brainstormingului, ori dacă Smărăndiţa popii mai putea fi urcată pe Calul Bălan şi biciuită cu Sfântul Nicolae, conform actualelor regulamente şi legi ale învăţământului, care-ţi interzic să te uiţi nezâmbitor la ghiaur. Oare Goe mai putea scoate capul pe fereastră dacă vechicolele de călătorie erau Google sau Yahoo, cu toate ferestrele închise? Dar tanti Miţa şi mamiţica mai umblau, oare, pe la profi, pentru mărirea notei răsfăţatului lor, cu portofoliul acestuia după ele, ştiind că nici un dascăl de şcoală nouă nu mai poate modifica ceva în catalog, acesta fiind electronic şi parolat de managerul şcolii?
A consemnat Nicolae SAVA