Gabriel PLOSCĂ
Profesor, Vicepreşedinte F.S.L.I.
În anii ’94-’95 s-a decis, corect şi argumentat, că învăţământul profesional şi tehnic românesc trebuie să sufere modificări de esenţă pentru a se apropia de cerinţele unui învăţământ modern, pragmatic şi eficient. Prin programul Phare s-a primit finanţare şi asistenţă tehnică şi s-a trecut la treabă. Cu interes şi competenţă, chiar cu entuziasm, grupurile de lucru formate din profesori care predau efectiv la catedră, împreună cu specialişti din Ministerul Învăţământului, au elaborat standarde ocupaţionale, standarde de pregătire profesională, planuri de învăţământ, programe şcolare, şi auxiliare de învăţare pentru calificările stabilite pentru ceea ce părea să fie necesar economiei româneşti. Întreprinderile economice, de atunci, s-au străduit să fie buni parteneri, să se implice cât mai mult, deşi multe dintre ele începuseră să aibă serioase probleme. S-au creat un număr de şcoli pilot şi de demonstraţii model, cu o dotare deosebită, normală pentru alte şcoli europene, care să asigure desfăşurarea unui învăţământ profesional şi tehnic prin care să se formeze la elevi deprinderi temeinice de lucru. Puţin obosiţi, dar bucuroşi că au terminat lucrarea, actorii întâmplării au aşteptat nerăbdători evaluarea finală şi bucuria le-a fost deplină când au aflat că au muncit bine şi că proiectul putea fi generalizat la nivelul întregii ţări. Dar… aici filmul s-a rupt. Trebuiau alocaţi, prin bugetul naţional, banii necesari pentru a se asigura în toate şcolile pentru învăţământul profesional şi tehnic dotarea din unităţile şcolare model. Cei care aveau puterea de decizie (anii ‘98- ‘99) au stabilit însă că altele sunt priorităţile României şi aşa s-a ales praful de muncă şi speranţe. Şcoala profesională românească era în mare impas, se descurca cum putea, era din ce în ce mai criticată că nu răspunde cerinţelor de pe piaţa muncii, iar absolvenţii sunt slab pregătiţi. Nimeni însă nu voia să facă o analiză serioasă şi obiectivă a cauzelor acestei situaţii, să se recunoască precaritatea dotărilor din majoritatea unităţilor şcolare pentru învăţământul profesional şi tehnic (în unele cazuri dotările erau inexistente). Nici măcar semnalele primite din partea sindicatelor nu au fost auzite. România avea de rezolvat alte probleme importante: alegeri, remanieri guvernamentale, privatizări frauduloase, scandaluri politice. De la buget trebuiau plătite nemunca, investiţiile profitabile numai pentru clientela politică, campaniile electorale. Unde să mai încapă şi finanţarea învăţământului? S-au mai pierdut câţiva ani, s-au schimbat câţiva miniştri şi apare ca o idee salvatoare înfiinţarea şcolilor de arte şi meserii. O nouă finanţare Phare, iarăşi grupuri de lucru, alte SPP-uri bazate pe competenţe, alte calificări (europene?!?), curriculum nou, abandonarea totală a ceea ce a fost valoros în învăţământul românesc, alte modele, altă muncă, alt timp, alte speranţe… Dar nici de data aceasta n-a fost să fie. Clasa politică nu este dispusă nici acum să investească prea mult în educaţie şi pregătirea profesională. Doar la cota de avarie. Mai mult, felia din tortul bugetar destinată educaţiei este prea mică şi atunci se decide ca instruirea practică să se facă cu clasa întreagă – un dezastru pentru calitatea pregătirii profesionale. Mulţi maiştri-instructori competenţi, devotaţi şcolii, sunt nevoiţi să părăsească sistemul, iar noi, sindicatele, nu am reuşit să facem ceva pentru a împiedica acest lucru. Nu se întâmplă nimic pentru baza materială necesară pregătirii profesionale. Ba se întâmplă ceva! Această bază, oricum depăşită, se degradează, în multe cazuri, având rol decorativ. În multe şcoli de arte şi meserii, din mediul rural, aproape nu există dotările necesare pentru formarea competenţelor cerute de o anumită calificare. Inventăm, în schimb PRAI, PLAI, PAS, discuţii şi conferinţe şi altele asemenea, care nu rămân decât vorbe în vânt, fără o alocaţie bugetară adevărată pentru educaţie şi pregătirea profesională. În februarie 2009 o nouă strigare dinspre minister: desfiinţăm SAM – urile şi punem în loc ce? Nimeni nu ştie exact, nimeni nu ştie de fapt ce vrem, nimeni nu ştie ce finalităţi dorim să atingem, dar trecem cu bine peste toate provocările unei asemenea decizii intempestive. După scenariul, de acum ştiut, se adună în grabă grupurile de lucru, chiar lucrează, dar aflăm că SAM – urile nu se desfiinţează, ci numai au luat un an de pauză! Din nou consternare, nu ştim ce să credem, nu ştim ce va urma. De gura sindicatelor se mai fac câteva corecţii, dar un lucru este cert: problemele învăţământului profesional şi tehnic românesc rămân grave şi sunt aceleaşi. Iată câteva dintre ele: – flexibilitate redusă şi racordare greoaie la cerinţele de pe piaţa muncii; – neconcordanţă între calificările noastre şi cele europene; – planuri de învăţământ supraîncărcate, iar în cadrul acestora un număr insuficient de ore pentru pregătirea profesională; – laboratoare şi ateliere-şcoală cu dotări depăşite, cu implicaţii directe asupra calităţii pregătirii profesionale; – lipsa unui cadru legislativ coerent şi explicit care să asigure bazele parteneriatului şcoală – agent economic comunitate locală; – admiterea computerizată a elevilor în învăţământul profesional şi tehnic fără a se ţine seama de aptitudinile lor reale. S-a vorbit, într-un anumit cadru, că Departamentul pentru Învăţământ Profesional şi Tehnic din cadrul FSLI nu ar avea o strategie proprie, lucru, în parte, real dar şi discutabil, pe care mi-l asum. De fapt, ne regăsim şi noi în strategia generală a FSLI de a determina o finanţare cât mai generoasă pentru educaţie, care ar rezolva multe din probleme sistemului. Nici nu cred, de altfel, că rolul departamentului este acela de a elabora strategii pentru învăţământul profesional şi tehnic, substituindu-se astfel Ministerului Educaţiei şi Centrului Naţional de Dezvoltare a Învăţământului Profesional şi Tehnic. Noi trebuie să fim partenerii acestor instituţii şi să ne preocupe şi componenta socială. În această calitate, de partener, sper ca şi Ministerul să accepte în mod real acest parteneriat, îmi permit să avansez câteva idei pentru o viitoare structură a sistemului de învăţământ profesional şi tehnic: – Învăţământul obligatoriu de 10 clase va fi asigurat prin şcoli generale şi licee (tehnologice, teoretice, vocaţionale). – După terminarea a 8 clase, elevii vor putea intra la liceele tehnologice pe baza unor teste de aptitudini sau a unui examen, în funcţie de cum hotărăşte fiecare unitate şcolară. Cei care nu reuşesc, vor continua învăţământul obligatoriu în şcolile generale. – După terminarea a 10 clase, elevii vor susţine examen de admitere în ciclul superior al învăţământului liceal tehnologic sau la şcoala profesională. – Ciclul superior al învăţământului tehnologic va avea 2 ani, iar absolvenţii vor avea nivelul 3 de calificare şi vor susţine un bacalaureat care le va permite să participe la examenele de admitere în anumite facultăţi din învăţământul superior. – Şcoala profesională va avea o durată de 1 an şi jumătate, iar absolvenţii vor avea nivelul 2 de calificare. Aceşti absolvenţi pot, eventual, să-şi continue studiile liceale la seral sau prin cursuri fără frecvenţă. – Există şi varianta ca ciclul superior al liceului să dureze 3 ani, iar bacalaureatul să fie ca în cazul liceelor teoretice. – Deoarece în învăţământul obligatoriu planurile de învăţământ vor fi comune pentru toate tipurile de şcoli (se vor face, pe îndelete, pe lângă disciplinele de bază şi educaţie fizică, educaţie muzicală, educaţie plastică, limbi străine etc.), la admiterea în ciclul superior al liceului tehnologic sau în şcoala profesională pot să participe şi elevii absolvenţi a 10 clase din şcolile generale sau din liceele teoretice. – Şcolile profesionale vor funcţiona pe lângă liceele tehnologice sau de sine stătător. În articolul de faţă am evitat, neapărat, un concept. Unul prea mult invocat şi niciodată împlinit. REFORMA. (Apostolul, nr. 117, iun., 2009)