Nu întâmplător, confratele întru condei Alexandru David, poet, eseist şi custode al Muzeului „Calistrat Hogaş”, abordează în recenta sa alcătuire „Ofranda funerară şi simbolistica ei în Moldova” – Editura ePublishers, un teritoriu puţin studiat şi dezbătut.
Nu s-ar putea spune că domeniul nu interesează omul simplu, fără educaţie religioasă deosebită, atâta vreme cât cultul morţilor nu ocoleşte pe nimeni şi face parte din viaţa noastră de zi cu zi. Însă trebuie să recunoaştem că, deşi nimeni nu poate face abstracţie de practicile funerare şi postfunerare, atât de curente, puţini sunt cei care îşi pun problema semnificaţiilor unor practici la care asistă, mulţumindu-se să le plaseze în aria cuprinzătoare a tradiţiilor sau a obiceiurilor. Nu ştiu câţi ar putea răspunde care este semnificaţia colivei de grâu, a punţilor, priveghiului, prinoaselor şi aşa mai departe.
Pe de altă parte, cred că şi dacă ai întreba pe unii sau pe alţii mai la curent cu simbolistica acestor practici, răspunsurile nu ar fi identice, fiecare ar avea propria explicaţie şi, cu siguranţă că ar diferi de la o regiune la alta.
Fără îndoială că există practici sau momente bine precizate ale tainei înmormântării şi ale celorlalte momente legate de decedatul în cauză, bine cunoscute de preoţi, însuşite de aceştia în timpul studiilor şi, fără îndoială, aplicate şi respectate de către aceştia.
Dar pe lângă aceste elemente bine determinate, practicile funerare şi postfunerare au înflorit într-o extrem de diversă paletă de gesturi, simboluri, şi obiceiuri. Ele fac parte din latura, să spunem, mireană a practicii, generate în special de multitudinea de oameni care trăiesc de pe urma acestora, care se practică în paralel cu ritualul religios propriu-zis, fiind tolerate de sfinţii părinţi, ceea ce face ca slujbele respective să nu mai semene de la o zonă la alta, de la sat la sat sau chiar de la cartier la cartier pentru o localitate mai mare.
Din păcate, spre deosebire de alte culte mai preocupate de educaţia religioasă a credincioşilor lor, slujitorii altarelor noastre sunt mai scumpi în asemenea acţiuni de catehizare şi de explicare a semnificaţiilor fiecărui moment şi gest. Şi în paranteză spus (o fac fără răutate) nu cred că toţi credincioşii care iau parte la o slujbă obişnuită sau chiar mai specială din biserică, chiar dacă o urmăresc de la capăt până la sfârşit, cunosc semnificaţiile fiecărui moment al slujbei respective.
Alexandru David, abordând tematica ofrandei, element de bază al practicii religioase şi al vieţii noastre spirituale, face o incursiune binevenită în domeniu şi reuşeşte să definească destul de bine conţinutul termenului care, în fapt, nu este altceva decât ancestralul sau chiar biblicul sacrificiu, cu care oamenii au încercat dintotdeauna să împace divinităţile sau pe Dumnezeu, cu singura specificare că ofranda (cel puţin pentru noi) nu mai presupune neapărat vărsarea de sânge sau suprimarea vieţii unei fiinţe oarecare. Am spune că, în final, şi ofranda poate fi considerată un sacrificiu, în sensul că omul se lipseşte de ceva ce îi aparţine sau obţine prin propriul efort, pentru a o oferi altcuiva şi a-i împlini o necesitate sau chiar bucurie.
Fără îndoială că ofranda aceasta şi-a pervertit sensul iniţial, ea nu mai este adresată numai structurilor religioase, păstrează caracterul benevol şi poate fi practicată într-o multitudine de alte circumstanţe, legate sau nu de biserică şi de credinţă. Totuşi, cu ocazia ritualului funerar ea nu poate lipsi şi face parte din taina însăşi.
Mai departe, fără a avea pretenţia unei realizări exhaustive, autorul analizează o sumă de forme de împlinire a ofrandei, într-o paletă de termeni, cărora le explică semnificaţiile şi locul bine determinat în cadrul actului funerar. Astfel, aflăm lucruri extrem de interesante, unele chiar inedite, despre pomană, abur, praznic, comândar, panaghie, parastas, grijă, sărăcustă, sacrificiu, jertfă, colac, moş, cap, prinos, colivă etc., pentru fiecare dintre acestea prezentându-ne originea (reală sau probabilă) etimologia şi modalităţile de realizare, ca şi locul în actul respectiv.
În paralel, autorul face apel şi la alte elemente tradiţionale, cum ar fi pâinea, bradul, rugăciunea, lumânarea, pasărea, scara, apa, moneda, punţile, cana cu vin, ştergarul, etc., fiecare având propriile semnificaţii şi locul bine precizat în derularea ritualului funerar.
Faptul că autorul localizează studiul său la zona Moldovei, trebuie socotit ca un omagiu adus strămoşilor şi moşilor noştri şi marilor slujitori ai altarului, adevăraţi piloni ai credinţei noastre, Moldova numărându-se printre zonele cu cea mai mare densitate a lăcaşurilor bisericeşti. Este cunoscut că în Moldova, cultul morţilor este mai viu decât în alte părţi ale ţări şi conferă actului funerar o complexitate aparte. Nu doar atât, în încercarea de a nu se limita doar la o privire teoretică asupra domeniului, autorul schiţează un studiu de caz, realizat într-o comună a judeţului nostru, Cut, rezultat al unor fişe de martor şi al unui chestionar adresat unui număr de persoane, care şi-au manifestat dorinţa de a completa cunoştinţele noastre, pentru care Alexandru David merită recunoştinţa cititorului.
Cartea este frumos scrisă şi se citeşte cu uşurinţă şi, aş spune, cu interes deosebit, pentru cel care nu trece cu nepăsare peste faptele de viaţă comună.
Autorul foloseşte o bibliografie impresionantă, românească şi străină, dar ne invită şi la reflecţii mai îndelungate asupra acestei legături dintre cei plecaţi în cealaltă lume şi cei rămaşi, în dorinţa de a uşura momentele tragice ale despărţirilor şi a şterge umbrele care pot persista în propria noastră conştiinţă, din necunoaştere.
Nu pot încheia, totuşi, fără a-mi exprima insatisfacţia faţă de numeroasele „sincope” şi compromisuri editoriale existente între coperţile cărţii şi nesancţionate de un redactor de carte lipsit de exigenţă, inadmisibile pentru o editură cu pretenţii.
Virgil RĂZEŞU
Foto: ©C.M. Imago