Aflat la cea de-a zecea apariţie editorială cu ale sale „Scrisori neterminate” (Editura Universitas XXI, Iaşi, 2010), poetul Cezar Ţucu nu îşi dezminte predilecţia sa lirică – dialogul continuu cu un cititor atent la deriziunea unei lumi bolnave.
Dacă în „Blestemele” şi „Fabulele” sale, împrăştiate pe parcursul a 4-5 cărţi, lua în tărbacă, cu talent şi mult prea multă eleganţă, toate relele unei societăţi lipsite de scrupule, chiar pe unii dintre reprezentanţii acesteia, de data aceasta poetul, retras în orizontul reflexivităţii senin sceptice, dă versurilor sale o turnură elegiacă şi romanţioasă, în ciuda faptul că lirismul său rămîne unul ludic, aşa cum ne-a obişnuit încă de la prima sa carte, cînd descria „Lumea în epigrame şi catrene”. Astfel, cele peste 80 de scrisori din această carte, întinse pe parcursul a peste 200 de pagini nu sunt altceva decît o continuare a dialogurilor sale cu lumea, dialoguri începute în celelalte volume şi neterminate.
Poate de aceea îşi intitulează Cezar Ţucu astfel cartea sa, poetul avînd convingerea că scrisorile sale – unele disperate sau tăioase, altele lirice sau patetice de-a dreptul – nu-şi vor afla niciodată finalitatea, tocmai pentru că interlocutorul lui, destinatarul acestor „scrisori” e mereu un altul. Un altul care intră în raza sa de atenţie, mereu altul, dar care răspunde aceleaşi identităţi. Autorul acestei cărţi îşi caută sinele (poate eul său profund) prin altcineva, prin cel cu care discută, spre deosebire de majoritatea poeţilor care procedează tocmai invers: cei din urmă pleacă de la problemele lor intime pentru a descoperi tragedia sau frumuseţea întregii lumi şi marile ei probleme.
Amestecul de lirism adevărat şi improvizaţia împovărată cu imagini frumoase dar şi cu platitudini deranjante fac din poezia lui Cezar Ţucu un delir verbal şi lingvistic, care, atunci cînd nu deranjează, atrage atenţia. Nu de puţine ori întîlnim în scrisorile sale acea exhibiţie sentimentală de care, pare-se, poetul este mîndru, precum în acest text care ne aminteşte de tînărul Esenin sau un Păunescu la maturitate: „Iarăşi, tătăică, am trecut / Pe drumeagul de la cimitir / Unde, închis în casa ta de lut, / Mai auzi doar preoţii de mir // Şi suspinul celor care-şi plîng / Dispăruţii, de curînd, plecaţi / Pe tărîmurile care strîng / Sufletul părinţilor uitaţi…” De altfel, fiindcă am invocat numele unui tribun român recent dispărut, îmi dau seama că cea mai mare parte a liricii de pînă acum a lui Cezar Ţucu o constituie poezia-manifest, poezia de atitudine socială, un gen de poezie ocolit cu graţie de către toţi poeţii în perioada postdecembristă.
Universul poeziei sale, unul tradiţionalist şi uşor vetust, dar mult prea concret deseori, atitudinea sa grav-sentimentală abordată, poate şi versul său clasic – ilustrat însă de o prozodie impecabilă – dau întregului volum o falsă notă de monotonie şi autopastişă. Falsă, pentru că, citit pe îndelete, volumul ilustrează un univers foarte divers de probleme, de la cele religioase sau laice, la problemele de conştiinţă şi responsabilitate socială. Deşi superbia pe care o afişează poetul atunci cînd evocă sau invocă stări şi sentimente înălţătoare este deseori umbrită de ceremonialurile introductive, iar pierderea în prolegomene narative care îi atenuează tonusul liric nu este doar accidentală, aceste „Scrisori neterminate” sunt o lectură plăcută, pentru o după-amiază de duminică.
Conchizînd, cel mai recent volum de versuri al poetului Cezar Ţucu, un matematician convertit la poezie, este încă o dovadă certă că talentul său poate naşte şi alte surprize lirice mai de profunzime decît cele de pînă acum. Poate ar trebui să amintesc încă un lucru, mai puţin important, dar util: avînd în vedere tematica diversă abordată în aceste scrisori, autorul ar fi trebuit să le împartă pe cîteva capitole. Poate la o nouă ediţie.
Nicolae SAVA