Cartea lui Constantin Virgil Gheorghiu, intitulată „Casa de la Petrodava” (Editura „Sofia”, Bucureşti, 2010, traducere din limba franceză de Gheorghiţă Ciocioi), ultimul roman scris în limba română, înainte de hirotonisirea sa ca preot al Bisericii Ortodoxe Române din Paris (1963), este prima parte (1961) a unei tetralogii din care mai fac parte „Nemuritorii de la Agapia” (1964), „Moartea Kyralesei” (1966), „Condottiera” (1967), şi are ca model satul natal al autorului, născut la Războieni din Judeţul Neamţ. După cum constată şi semnatarul prefaţei – Thierry Gillboeuf – se constituie într-o adevărată „rapsodie română în proză”.
Acţiunea este plasată într-un sat românesc tradiţional de la începutul secolului al XX-lea, cu puţin înainte şi în timpul Primului Război Mondial, sat localizat în Ţinutul Neamţ de sub munte, într-un spaţiu aparte, la înălţimi „mai aproape de cer”, „pe unde norii ne trec pe sub picioare”, unde drumurile nu ajung, pe locul străvechii cetăţi daco-gete, al cărei nume este păstrat după mai bine de două milenii. Oamenii sunt prezentaţi cu modul lor de viaţă, cu credinţa, cu datinile şi obiceiurile lor de tip patriarhal. Protagoniste sunt două femei – Roxana Roca (cea „care nu-şi află plăcerea decît în măreţie, în lucrurile înalte”) şi fiica acesteia, Stela, descendente ale familiei bătrînului Petrache Roca – „cel mai mare dresor şi crescător de cai din părţile Moldovei” – vestit în ţară, dar şi la tîrgurile de la Lvov, Leipzig, Soroca, Iaşi, Bratislava şi Braşov. Acestea sunt înzestrate cu calităţi morale deosebite („… nu cunosc decît dreptatea. Niciodată mila.”) şi consideră că elementele naturii vor participa la actul dreptăţii ce urmează să li se facă: „Poate că Domnul ne va da harul său şi ne va chema pe mine, soţia jignită, brazii, munţii, caii, pe tine, pe noi toţi, să asistăm la judecată.”
Sunt educate în spiritul dragostei faţă de aceste animale, cu care comunică şi se înţeleg reciproc numai din priviri („Un cal care este mîngîiat atunci cînd se întoarce dintr-o călătorie, (…), se simte fericit pînă a doua zi.”), pentru că cei de la Petrodava au convingerea lor: „Caii nu se înşeală asupra oamenilor. Ei cu atît mai mult nu rabdă ofensa. (…). Sunt cavaleri. Sunt cai pe care oamenii i-au învăţat curtoazia şi codul onoarei.” De altfel, autorul atribuie cailor un comportament supranatural, prevestind catastrofe. Ei nu vor să mai înainteze spre Prut, presimţind primejdia. Începuse revoluţia rusă, „acest cataclism mai cumplit decît potopul lui Noe pentru planetă”. Tot acum, în pagini de neuitat, înzestratele animale iau pe cont propriu lupta împotriva unei bande de revoluţionari, salvîndu-şi de la moarte stăpîna şi, pentru moment, pe soţul acesteia, iar scriitorul nu pierde ocazia să realizeze un portret splendid al hidoşeniei chipului dezumanizat al unui bandit beat”; să precizeze cum au rezistat moldovenii „în faţa miilor de invadatori barbari care au venit unii după alţii de două mii de ani, în Europa”, şi datorită faptului că s-au „folosit de instinctul păsărilor, al cailor, al porcilor, al viermilor de mătase şi al altor fiinţe vii”.
Deşi se filozofează mult pe această temă, relatîndu-se anumite întîmplări care depăşesc zona realului, ţinînd mai mult de supranatural, tiradele celor două personaje feminine devenind, uneori, exagerat de lungi şi melodramatice, încît dialogul dintre ele pare neverosimil, C. V. G. îşi scrie, şi această carte, într-un ritm alert, naraţiunea desfăşurîndu-se prin intermediul construcţiilor sintactice de mici dimensiuni, nu prea încărcate de metafore, uneori chiar sacadat, parcă vrînd să spună cititorului totul dintr-o răsuflare. Cartea se vrea şi este un omagiu adus locurilor natale ale scriitorului, dar, mai ales, unul la adresa femeii, în general, pe care consideră că „natura a făcut-o mai puternică decît oţelul, decît granitul, decît tot ceea ce există pe pămînt, cînd este vorba de a îndura durerea”.
În viaţa acestor două femei, parcă născute din aceeaşi stirpe ca Vitoria Lipan, crescute într-un regim aspru ca locul în care îşi duc viaţa, intervin, în timp, trei bărbaţi: Lucian Apostol, învăţător, soţul Roxanei, prinţul rus Igor Illiyuşkin şi ofiţerul de cavalerie Mihail Basarab, ambii, pe rînd, soţi ai Stelei, dar nici unul nu reuşeşte să înţeleagă modul lor de viaţă.
Numele eroilor nu sunt de loc întîmplătoare: Petrache Roca, fiica lui, Roxana, nepoata, Stela şi argatul, Pantelimon Haiduc, care se consideră ca făcînd parte din familie, sunt oameni tari ca piatra, crescuţi în mijlocul munţilor, ginerele Apostol (învăţător de meserie), de prin părţile cîmpiei, care nu se acomodează cu ritmul vieţii de sub poalele Ceahlăului; preotul locului poartă numele Toma, iar „casa de la Petrodava” este un simbol al unui mod de viaţă în care intoleranţa este un principiu al convieţuirii („noi suntem oameni verticali pe faţa pămîntului şi nu ne îndoim niciodată.”)
De peste tot se simte afecţiunea autorului pentru ţinutul Petrodavei (a se citi ţinutul natal Neamţ), stare pusă pe seama personajului Stela, care se reîntoarce la Petrodava, după ce umblase ani buni prin Europa: „Opriţi-vă, aţi ajuns la destinaţie. Sunteţi la Petrodava. „Rodina maia”, locul meu natal, ori mai degrabă piatra mea natală. Paradisul rece al păstrăvilor. Cu locuitorii lui verticali ca şi brazii.” Nu cred că exagerez afirmînd că nimeni, pînă la Constantin Virgil Gheorghiu, nu a mai închinat asemenea pagini inspirate, pline de admiraţie, pentru Ţinutul Neamţ, cu Bistriţa, cu Ceahlăul şi, mai ales, cu oamenii acestor locuri, unici în felul lor: „Petrodava este tărîmul minunilor (…). Dar nu sunt doar pămîntul şi cerul în „Rodina maia”; sunt şi lumina, şi seva care urcă din pămînt, şi stelele care sunt pe cer, şi vîntul care bate. Toate aceste şi multe alte lucruri laolaltă formează „Rodina”. Şi aceasta este tărîmul minunilor.”
Se impun şi cîteva mici observaţii, pe lîngă cea de mai sus referitoare la tiradele unor personaje. Avem în vedere cîteva sintagme ce se repetă („o bluză de mătase pe gît” purtau şi Roxana, şi Stela; ambele şi fetele din sat aveau „catrinţa strînsă pe şolduri”; fiecare dintre cele două personaje era „înaltă şi dreaptă asemenea unui brad”); sunt prezente automatisme şi locuri comune („tras ca prin inel”); unele pasaje pot părea cititorului de azi pline de „dulcegării „, dar părerea noastră este că au fost folosite de autor din dorinţa de a realiza o imagine cît mai fidelă a mentalităţilor specifice epocii ş. a.
Traducătorului (acelaşi Gheorghiţă Ciocioi, la fel şi prefaţatorul Thierry Gillyboeuf, care semnează cu italice (!?), cei care, tot în 2010, s-au ocupat şi de romanul „Omul care călătorea singur”, apărut la aceeaşi editură) nu-i reproşăm în mod deosebit folosirea greşită a unor forme verbale (ex. „…caii începură să urce treptele pentru a bătea (sic!) în uşă”, v. p. 67) sau nerespectarea normelor stabilite de Academia Română (V. cînd se scrie niciun şi cînd nici un ş. a.), cît, mai ales, faptul că nu s-a preocupat de claritatea unor fraze şi nici nu a evitat unele repetiţii supărătoare la începuturile acestor construcţii sintactice, pe aceeaşi pagină şi chiar în alineate apropiate.
Dar cititorul, care a văzut, în ultimii ani, cărţi cu şi mai multe greşeli, va trece cu vederea aceste mici „scăpări” şi se va bucura de lectura unei cărţi pe care a meritat să o treacă în palmaresul său cu literatură valoroasă.
Constantin TOMŞA