– După ce ai terminat liceul ai făcut ASE-ul, apoi facultatea de actorie. Ce te-a determinat să schimbi traseul?
– ASE-ul nu a fost ceva dorit, a fost o urmare firească a patru ani de mate-fizică, a fost lipsa unui program de orientare profesională şi credinţa că e singura facultate în urma căreia există şansa să realizezi ceva în viaţă. De fapt greşesc, mai erau şi dreptul şi medicina. Eu aveam aşa un os artistic în mine, îmi plăcea să desenez, să cânt, voiam mai degrabă să citesc decât să rezolv probleme la fizică, iubeam să merg la teatru. ASE-ul a fost, de fapt, deviaţia de la traseu. Sau poate nu de la traseu, ci de la mine, de la ceea ce eram eu. Deşi recunosc că mi-a plăcut şi matematica, dar ea e oricum foarte apropiată de artă. Mai pe scurt, am găsit în teatru ceva ce făceam cu pasiune, cu plăcere.
– Cum a fost debutul pe scena TT? Te-ai integrat uşor în trupă?
– Debutul a fost cu emoţii imense. Aveam pantofi cu toc şi mă temeam că o să mi se întâmple ceva, că o să-mi rup un toc, o să cad pe scenă şi o să mă fac de râs. Sau că o să mă blochez şi o să rămân împietrită în faţa publicului, ca un copil de grădiniţă, la serbare. N-a fost aşa, m-am simţit minunat. Cât despre integrarea în trupă, îmi place să cred că da, m-am integrat uşor.
– De 11 ani eşti la TT. E mult? Puţin? Cum simţi timpul care a trecut? Regreţi ceva?
– Când zic 11, mi se pare mult, da. Dar, altfel, nu ştiu când au trecut anii ăştia. Poate asta mă sperie, că au trecut 11 ani ca fulgerul. Asta e de bine, nu? Înseamnă că au fost plini şi datorită acestui fapt n-am resimţit trecerea timpului. Nu cred că regret nimic. Poate doar că au fost spectacole în care mi-ar fi plăcut să joc şi n-a fost să fie. Dar asta face parte din meserie.
– Ce spectacole în care ai jucat simţi că au contribuit mult la formarea ta? Te-au modelat, inspirat, transformat…
– Toate spectacolele au contribuit la formarea mea. Şi cele cu „aşa da” şi cele cu „aşa nu” şi chiar şi cele în care nu am jucat, pe care le-am văzut din sală.
– Există vreun personaj care te-a chinuit, pe parcursul repetiţiilor? Sau care ţi-a fost antipatic iniţial?
– M-a chinuit televizorul din „OAU!”, că nu reuşeam să intru pe timp. Glumesc. Nu-mi amintesc să-mi fi fost antipatic vreun personaj. Iar de chinuit, toate mă chinuie, până-mi ies.
– Cum te pregăteşti înainte de spectacol? Cum te detaşezi? Ai vreun obicei sau „ritual” personal pe care îl respecţi?
– Din păcate n-o să te uimesc cu vreun ritual prin care încerc să intru în vreo transă anume. Nu. Îmi repet textul singură acasă, apoi cu partenerii de scenă sau cu sufleorul dacă am monolog, mă gândesc la parcursul scenic, la intenţiile personajului, îmi încălzesc vocea şi corpul, stau câteva minute în linişte, cu gândurile mele. Şi, de obicei, nu fumez înainte de spectacol.
– Ce te face să te simţi confortabil pe scenă?
– Când am siguranţa că e bine ce fac, că am găsit drumul. Asta e valabil mai ales în timpul lucrului. În rest, când joc, mă simt confortabil când ştiu foarte bine ce am de făcut, când tot lucrul, indicaţiile, textul, s-au topit şi au devenit ale mele. Aş putea să mai adaug că un partener de încredere mă face să mă simt confortabil. Dar colegii mei sunt toţi parteneri de încredere, aşa că nu îmi fac griji niciodată.
– Ce-ţi place cel mai mult la meseria ta? Ce ţi se pare cel mai greu?
– Îmi place noul, necunoscutul, schimbarea. Nu ai cum să te plictiseşti. Mereu e un proiect nou, un text cu un subiect nou, un personaj interesant, o echipă nouă cu care lucrezi, echipă care vine cu o altă estetică, o abordare diferită. Iar dinamica dintre noi, dintre colegii actori, e supusă şi ea schimbării, cu fiecare proiect nou.
E greu când nu găseşti drumul, atunci când lucrezi la un personaj. Căutarea în sine e faină, face parte din proces şi când găseşti drumul, mulţumirea e maximă. Dar se mai întâmplă şi să-ţi scape printre degete, să fie o variantă bună, dar nu „the best” şi atunci rămâi aşa, cu sentimentul neplăcut al lucrului neîmplinit.
Greu mi se mai pare când nu eşti distribuit. E greu să nu o iei personal. Te gândeşti imediat că nu eşti destul de bun, de talentat, că nu ai reuşit să convingi, că ceva nu ai făcut bine şi din cauza asta nu ai fost ales. De cele mai multe ori, lucrurile astea la care ne gândim noi, nu au nicio legătură cu procesul de selecţie. Şi a fi „refuzat” face parte din meserie şi chiar dacă e foarte greu, asta e una dintre lecţiile actorului, să n-o iei personal.
– Ţi-e frică de ceva când eşti pe scenă?
– Nu, nu mi-e frică de nimic, îmi place pe scenă. Am fricile normale, ale oricărui actor. Mă tem să nu am un blanc de text, să nu îmi încurc colegii, să nu mă pot concentra îndeajuns.
– Ce se întâmplă cu personajele tale după reprezentaţie?
– Eu sunt personajele mele, aşa că, ce să facă? Ce fac şi eu! Mergem împreună acasă sau la o bere cu ceilalţi colegi şi personajele lor.
– O bâlbă memorabilă din timpul unui spectacol…
– Chiar memorabilă aşa, să ne tăvălim pe jos de râs, nu cred că am. Din păcate. Dar îmi amintesc de una din spectacolul lui Sandu Dabija, „O ladă”. Trebuia să zic următoarea replică: „Şi mărul, bătut cu lopata de mere multe ce-avea!”. Eu am zis: „Şi mărul, bătut cu lopata de pere multe ce-avea!”
– Teatrul vindecă sau adânceşte răni?
– Eu nu cred că arta vine din suferinţă. Poate pentru unii da, pentru mine nu. Eu trebuie să fiu echilibrată că să livrez la capacitate maximă. Cred că teatrul poate să vindece răni. De adâncit, nu ştiu, poate doar atunci când nu-l faci, deşi iţi doreşti.
– Primul cuvânt care îţi vine în minte când spui Corina Grigoraş…
– „Cea mai tare din oraş!” Nu e un cuvânt şi nici nu e ceva ce cred. E doar o glumă, făcută de unul dintre prietenii mei. Dar mi-a rămas în minte ca o poezie şi ăsta e următorul vers după Corina Grigoraş.
– Ce nu-ţi place la Corina Grigoraş?
– Sensibilitatea excesivă, lipsa de răbdare, uşurinţa cu care reuşesc să mă stresez.
– Care sunt micile bucurii, cele care dau farmec unei zile obişnuite?
– Cafeaua de dimineaţă, un mic dejun bun, un telefon de la un prieten, căţelul Muşu, care acum nu mă lasă să scriu, pentru că vrea să fie mângâiat, o îmbrăţişare plină de iubire, repetiţii la un proiect fain, o carte, un serial, câteva minute în natură, pe o piatră pe malul râului…
– Faci un Master de Scriere Dramatică la Târgu Mureş. Povesteşte-mi cum e, cum se împacă actriţa cu scriitoarea.
– Se împacă foarte bine. Cred chiar că mă ajută foarte mult faptul că sunt actriţă şi sunt mereu conectată la ce înseamnă textul dramatic.
– Dacă ai scrie un text (sau poate că ai scris deja) despre Corina Grigoraş, acesta s-ar numi…
– „Cea mai tare din oraş!”. Glumesc. Habar nu am.
A consemnat Genţiana IONESCU
Foto: Marius SUMLEA