Într-o lume a prostului-gust şi a trivializării în continuă expansiune, o carte bună de poezie te ajută să vezi totul cu alţi ochi, să te desprinzi de tragismul existenţial, să devii mai bun şi să observi fiecare fărâmă de frumos din marea de insanităţi.
Poezia autentică te ajută să-ţi trăieşti clipa cu maximă intensitate, s-o transformi în veac (,,clipe dulci se par ca veacuri”- Mihai Eminescu), să vezi clipa unică a genezei, „clipa aceea cât o veşnicie” (Radu Cârneci), pentru că o clipă poate cuprinde în ea „iubiri cu anii” (Emil Brumaru), „e-o sfântă liturghie” (Maria Olteanu), poate fi nemărginită.
Poezia, flacără miraculoasă, ne învaţă să percepem lumea altfel, pentru că obnubilizează meschinăria din jur, face posibilă armonia ta cu armonia celuilalt şi pune în rezonanţă lumea infinită din noi cu lumea infinită din univers, cu perfecţiunea armoniilor cosmice.
„Poezia e o floare de colţ răsărită pe colţii unui tigru”, conchide Nichita Danilov, folosind două metafore superbe, una însemnând puritatea, suavitatea, desăvârşirea, cealaltă semnificând brutalitatea unei realităţi înspăimântătoare.
Numai poezia adevărată, se spune, poate să ucidă monstrul care, cum se spune, doarme în fiecare om, ajutându-l să devină mai bun, mai generos, mai tolerant, mai uman. Poezia e sângele care picură dintr-o rană mereu zgândărită, este „rana transformată în lumină” (Braque), este poarta de intrare în templul frumuseţii, este „ninsoare peste noroiul şi cenuşiul vieţii” (Lucian Blaga), este „fluid inefabil, zbor de îngeri” (George Popa), este suferinţă convertită în voluptate.
Vinovaţii fără vină din închisorile comuniste au înţeles că poezia îi poate salva, chiar şi la propriu, de la moarte. Foamea halucinantă, frica permanentă, bătaia şi izolarea într-o carceră ca un mormânt n-au reuşit să-i doboare pe cei care „şi-au construit un univers conpensatoriu: scrisul…Zidurile celulei s-au umplut de cuvinte scrijelite, deţinuţii descoperind cu uluire magia cuvântului şi lăsându-se încarceraţi de poezie” (Ioana Cistelecan, Poezia carcerală). Căutarea iluminării divine şi identificarea cu suferinţa Christică au devenit constantele poeziilor lui Nichifor Crainic, Radu Gyr, Andrei Ciurunga şi ale multor altora, poezii care au trecut, cu ajutorul alfabetului morse, din celulă în celulă, dovedindu-şi capacitatea miraculoasă de a lumina calea de supravieţuire fizică, morală şi spirituală a fiinţei umane.
La întrebarea: „Ce v-a ajutat să supravieţuiţi în închisoare?”, încarceraţii au răspuns fără ezitare: „Poezia şi credinţa în Dumnezeu”. Cei care nu au crezut au rămas acolo pentru totdeauna.
„Din boabele durerii să facem lumii vin” este un vers din poezia plămădită din obscuritatea suferinţei aparţinându-i lui Vasile Voiculescu, un alt vinovat fără vină care a cunoscut ororile martirajului.
Există în firea omului o nevoie acută de armonie, frumuseţe şi echilibru, pe care numai poezia tradiţionalistă, bazată pe ritm, măsură, rimă şi, în subsidiar, pe o muzicalitate specială, ni le poate asigura. Există un imbold de a aşterne pe hârtie încărcătura sublimă a preaplinului sufletesc, a miracolului iubirii. Unii reuşesc, iar cei care nu reuşesc ştiu că poeţi nu sunt doar cei care scriu poezii, ci toţi care sunt capabili să trăiască inefabilul unui peisaj, pentru că „munţii, apele, pădurile, câmpiile sunt poezie fără cuvinte. Tăcerea e adevărată poezie” (Daniel Corbu). O încurajare compensatorie ne vine şi de la Anatole France: „Când am înţeles poetul, suntem tot atât de poeţi ca şi el”. Aşadar să citim până înţelegem, subliniem noi, parafrazându-l pe Brâncuşi care spunea: „Priveşte până vezi!”.
Poetul şi cititorul participă deopotrivă la actul poetic, pentru că poezia fără cititor e ca o floare care se usucă şi moare, adevăr surprins magistral în două versuri de Adrian Voica: „Cuvinte în alcătuiri sublime/răsar în mine, înfloresc în tine”. Verbul a înflori spune aici totul. Deci, cititorul este al doilea termen al ecuaţiei şi de aceea este chemat să intre în starea poetică, să se orienteze cu uşurinţă pe teritoriul fascinant al poeziei, să descopere misterioasa comuniune dintre om şi univers, puterea inefabilă a cuvântului care înveşniceşte, pentru a fi la înălţimea ce i se conferă.
Cititorul trebuie să fie tot mai bine iniţiat în tainele poeziei, să ştie s-o observe din toate unghiurile posibile şi imposibile, să fie conştient de evanescenţa semnificaţiilor, pentru că, aşa cum ne avertizează Ana Blandiana, „Acest poem durează/ doar atât timp cât îl citeşti,/Data viitoare când îl vei citi,/ va fi altul/pentru că şi tu vei fi altul/ şi bineînţeles va fi complet diferit/ când îl va citi altcineva”.
Unde e poetul, acolo e şi centrul lumii, acolo e şi cititorul. Carl Sandburg, invitat la Casa Albă spre a fi celebrat pentru primirea premiului Nobel, refuză să se prezinte, determinându-l pe preşedintele Nixon să se deplaseze cu suita la reşedinţa acestuia dintr-o localitate îndepărtată, pentru a-l sărbători cum se cuvine. Ovidiu, din romanul Dumnezeu s-a născut în exil de Horia Vintilă, afirmă răspicat: „Eu sunt poetul, el nu-i decât împăratul”. Nu înţelegem aici deloc trufie, ci doar conştiinţa că poetul este omul cel mai puternic şi mai bogat din lume, pentru că tot ceea ce înţelege îşi asumă şi-i aparţine.
Poezia reuşeşte să lumineze misterul ce ne înconjoară, rămânând ea însăşi un mister într-un spaţiu atemporal, ne vorbeşte dintr-odată în mai multe limbi şi ne învaţă mai mult decât orice ştiinţă. Asta ne-o spune chiar Eminescu, referindu-se la un alt geniu, Shakespeare: „Ca Dumnezeu, te arăţi în mii de feţe/Şi-nveţi ce un ev nu poate să te-nveţe”.
Poezia nu ne călăuzeşte numai pe acest tărâm, ci ne transportă şi pe celălalt, asigurându-ne nemurirea: „M-atârn de tine, poezie,/ Ca un copil de poala mumii,/ Să trec cu tine puntea lumii/ Spre insula de veşnicie” (Al. Philippide).
Forţa misterioasă a poeziei declanşează revelaţii estetice nebănuite, sădeşte în noi încrederea în posibilitatea de a ne schimba destinul, ne ajută să descoperim acea notă tanscedentală mântuitoare, ne satisface nevoia de iluminare a fiinţei, de redescoperire a altor faţete ale omenescului, suprimă efectele neantizante ale trecerii timpului, oferindu-ne o continuă sărbătoare a spiritului.
„Un vers frumos te înalţă când inima ţi-e grea” (Hafiz), te purifică, te ajută să receptezi natura cu toate simţurile, să guşti apoteoza iubirii şi splendoarea unui peisaj, să evadezi într-un spaţiu ideal, în lumea esenţelor, îţi oferă graţia şi dulcea reverie a visului, îţi transformă viaţa într-o continuă mirare, îţi întinde o scară către Dumnezeu, îţi inoculează sentimentul veşnicului îndrăgostit.
Mihai MERTICARU