Doina Cătălina Gavriliu Teodoru s-a născut la Galaţi, copilăria şi adolescenţa şi le-a petrecut la Bârlad, iar după aventurile învăţământului superior, pe tărâmul îmbinării sunetelor frumoase, a ajuns profesoară la Piatra Neamţ. A funcţionat titulară la Şcoala Generală Nr. 3 şi completări la diferite licee pe unde n-a avut o trecere episodică.
După pensionare, doamna Gavriliu a trecut de la sunetele potrivite, la cuvintele potrivite, de la muzică la poezie.
A publicat Jocurile fortunei, 2010, Editura Cetatea Doamnei, Piatra-Neamţ, Aminteşte-ţi, Doamnă, şi zâmbeşte, versuri, 2014, Editura Cetatea Doamnei, Ani de temniţă grea, Editura Cetatea Doamnei, 2014.
Jocurile fortunei, un volum relativ redus, 130 de pagini, este o carte memorialistică, care are un dens conţinut informatic, exprimat într-un limbaj de literatură beletristică.
(…) Satul bunicilor mei este aşezat pe vârful unui deal şi pe platou se află şcoala, biserica şi casele mai vechi. Până jos la şosea, pe fâşii abrupte sunt risipite case al căror gard stă să cadă în râpile săpate de ploi şi de timp în lutul galben şi cleios. Dealul arăta ca un obraz brăzdat de riduri adânci, iar culoarea lui e cea a aurului patinat.
Cu mult realism, dar şi cu umor, ne este povestită viaţa de elevă, ne sunt prezentate chipurile profesorilor cu calităţile lor, cu tabietele lor. Memoria doamnei Gavriliu, materializată în rândurile din Jocurile Fortunei cuprinde întreaga ei viaţă. O vedem studentă la Iaşi, cu frumuseţea acestei etape de trăire, dar şi cu dezamăgirile ei, cu iluziile şi deziluziile în dragoste.
Un capitol aparte, de la inimă, este rezervat poetului Cezar Ivănescu. Domnişoara Doina Cătălina Teodoru de ieri, alias doamna Gavriliu de azi, a fost colegă de liceu cu Cezar Ivănescu. Capitolul poartă titlul Ni se duc colegii… şi are un subtitlul Când eram mai tânăr şi la trup curat, un vers al poetului… Proaspetei absolvente de liceu, Doinei, C. I. i-a dedicat o poezie.
Am crescut ca pomii fără să ştiu,/Întâi am plâns că n-aveam floare/Sau mă temeam c-am să dau prea târziu/ Şi-am să mă usuc într-o înserare.
Am crescut ca pomii fără să ştiu/Şi trunchiul azi mi-i drept şi tare/N-am rodul nici măcar trandafiriu/Dar orice primăvară aduce floare.
Anii vor trebui să rodească şi pentru tine Doina,
Cezar
* A doua carte a doamnei Doina Gavriliu începe cu Ritual. poezie uşor de înţeles dar cu profund sens, simbolistic: Am mers cu tălpile goale/ În urma Caloianului, bocindu-l ca în ritualul ştiut./L-am trimis să deschidă porţile ploilor./Dar Caloianul, artist,/A deschis larg porţile ploilor cuvintelor.
Caloianul va deschide pentru Doina Gavriliu porţile ploilor cu cuvinte, devine un fel de Cutia Pandorei. Sub acest impuls fiinţează al doilea volum al doamnei Gavriliu, în care crezul autoarei este developat în poezia Paradox: Dragostea nu e niciodată de vină
Că plăteşi/Cu miezul vieţii,/Cu dragostea ta, nedragostea,/Cu credinţă, trădarea,/Cu aşteptare, uitata-mplinire… Şi totuşi eşti fericit când iubeşti…/Ai un rost.
Mesajul este subliniat şi în proză în următorul fragment:
Da, iubirea este aceea care îţi dă rostul: de fiică, de mamă, de femeie, acea iubire prin care găseşti puterea să ierţi, să înduri, să cunoşti supuşenia devoţiunii, dar… iubirea este şi pentru tine, dragostea aceea mare în care visezi şi pe care o aştepţi mereu, indiferent când o primeşti.
Ultima poezie din această carte, din care deducem şi titlul volumului, este o invitaţie adresată femeilor. Ar merita să fie scrisă în întregime pentru frumuseţea lirică şi pentru depozitul de inteligenţă feminină:
Când te afli în toamnă/Aminteşte-ţi doamnă/Şi-ţi împrospătează/Toate ce contează/Întâmplări poznaşe, /Şoapte pătimaşe,/Zile de durere,/ Nopţi de mângâiere…//Uită întristarea/sila sau frustrarea. /Uită şi durerea… Doina Gavriliu dă şi o ultimă soluţie: Tu sărbătoreşte viaţa şi zâmbeşte.
Între aceste coordonate se află, în cinci capitole, celelalte poezii, multe cu multă dragoste, apariţia şi dezvoltarea ei fiind asemănată cu naşterea unei perle:
Iubirea, perla scumpă a vieţii/Ce moare-n cupă la festin/E apanajul tinereţii…
Capitolul Miniaturi lirice e plin de durere, parcă ar vrea să confirme ideea lui Schopenhauer că plăcerile sunt trecătoare, suferinţele sunt veşnice. Adevăraţii îndrăgostiţi aderă la înţelepciunea acestui aforism, iar din ceea ce am citit în Aminteşte-ţi doamnă şi… zâmbeşte deducem că autoarea a avut iubirea ei cea mare şi poate că această iubire mai trăieşte.
Mi-am lăsat în codrii bătrâni dorul./Rătăcind din poiană în poiană/Am semănat lacrimi (Singurătate).
Continui cu capitolul Reflexii, un alt portativ cu alte note: Dragostea asta a căzut pe tine/Din sete de iubire/Însă a nimerit în pârâu secat/Pe care, de departe/L-am crezut fluviu (Confuzie).
Este plină până la refuz cu versuri de dragoste cartea doamnei Doina Gavriliu. Transfigurarea iubirii capătă diferite forme, unele statice, cele mai mult în mişcare, în devenire, dorinţe, vise.
Anii senectuţii sunt şi ani ai nostalgiilor. Pentru vârsta a treia natura are altă semnificaţie decât pentru copil sau tânăr. Doina Gavriliu, în câteva poezii îşi arată deplina plenitudine de a comunica cu natura. Venirea toamnei este prezentată simplu, într-un singur vers, dar care spune totul: S-a copt pe deal pădurea. Primăvara este anunţată de ultimii fulgi de zăpadă: Babele îşi scutură cojoacele./Anacronici fulgi de nea, iar Iarna chiciura de pe copaci este Enorme bibelouri sclipitoare.
De remarcat că, fiind un om care a avut mult de suferit de pe urma dictaturii comuniste este nemulţumită de noua ordine specific românească: Mi-e greu să cred că noi, românii,/Suntem un neam viteaz/Şi că-n buricul Europei/Am fost braţul cel treaz.
Merită amintită şi apreciată ilustraţia la această carte, în parte color, făcută de pictoriţa Oana Gavriliu, fiica autoarei.
Emil BUCUREŞTEANU