Nu mi-am dorit niciodată să fiu solistă…

• Interviu cu doamna Ligia Ghilea – pianist corepetitor la clasa de canto a Academiei de Muzică „Gheorghe Dima”, Extensia Piatra-Neamţ

Deşi cadru didactic universitar titular la Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj Napoca, totuşi Ligia Ghilea a ales să-şi îmbogăţească parcursul profesional colaborând şi la Extensia Piatra-Neamţ a acestei prestigioase instituţii de învăţământ muzical din ţara noastră. O vedem mai ales ca pianist corepetitor la recitalurile clasei de canto – o prezenţă distinsă şi discretă, care aduce întotdeauna un plus de farmec acestor manifestări culturale.

– Cum aţi caracteriza locul dvs. la Academia de Muzică Gheorghe Dima, Extensia Piatra-Neamţ?

– Minunat… într-un colectiv extraordinar şi cu oameni sufletişti. Îmi place foarte mult. Vin de zece ani de la Cluj la Piatra-Neamţ şi pot spune că m-am integrat din prima clipă. Doresc să o remarc în special pe Gabriela Pepelea – principala mea colaboratoare, o colegă extraordinară cu care lucrez nemaipomenit de bine. Îmi amintesc ca ieri ziua în care am intrat pentru prima dată în sala de curs de la Piatra-Neamţ şi am fost întâmpinată de o persoană jovială, solară; mi-am spus din primul moment că suntem compatibile. Şi lucrurile au mers şnur de la bun început, pentru că ne completăm una pe cealaltă.

– După o viaţă dedicată muzicii care este verdictul? A meritat?

– Eu nu am muncit nicio zi în viaţa mea. Am făcut mereu doar ceea ce mi-a plăcut. Şi asta a început de la şapte ani, pe când eram copiliţă în clasa a I-a şi am avut prima producţie muzicală. Am fost întrebată atunci ce vreau să fac în viaţă şi eu am răspuns că doresc să devin profesoară de pian. Şi aşa s-a întâmplat. A meritat! Bineînţeles cu eforturi mari, cu studiu mult, cu bucurii, cu dezamăgiri. Mi-a intrat în reflex faptul de a mă scula la cinci şi jumătate, pentru că, de mică, ora şase dimineaţa însemna începerea studiului. A fost şi o dorinţă în familie ca eu să studiez pianul.

– Aţi acordat vreo şansă şi altui instrument în afară de pian?

– Da, când eram mică aş fi vrut să studiez vioara ca să pot pleca de acasă. Pentru că studiul pianului îl realizam acasă, primul meu profesor fiind chiar tatăl meu. Într-un timp mi-ar fi plăcut harfa, dar pianul a fost să fie. Cu adevărat mi-am descoperit plăcerea de a studia prin clasa a VI-a. Cei care se dedică muzicii din copilărie pot spune că toată viaţa sunt adulţi, copilăria zboară pe lângă ei, maturizarea este foarte timpurie. Eu am observat asta atât din propria-mi experienţă cât şi din cea a fiicei mele, care a studiat 12 ani pianul, apoi a devenit studentă la regie şi a continuat cu a doua facultate de canto.

– Practic, ce contribuţie are pianistul corepetitor la formarea viitorului artist liric?

– Are o contribuţie capitală… Acesta este şi titlul temei mele de doctorat: „Contribuţia pianistului acompaniator la formarea viitorului artist liric”. Şi este o concluzie care vine din întreaga mea experienţă profesională. Eu am terminat facultatea în 1980 când oraşele mari erau închise şi am luat repartiţie la Bistriţa. Apoi m-am detaşat la Liceul de Muzică din Cluj unde am predat pian, după care am devenit profesor de pian (corepetitor) la Liceul de Coregrafie Cluj, iar în perioada 1985-1990 am fost corepetitor la Opera din Cluj. Din 1990 începe cariera mea didactică universitară la Conservatorul din Cluj pe postul de corepetiţie canto. Perioada 2000-2003 a fost rezervată studiului pentru lucrarea de doctorat. Nu mi-aş fi dorit niciodată să fiu solistă, consider că nu am avut nervi pentru aşa ceva.

– În ce mod v-a marcat perioada în care aţi lucrat la Opera din Cluj Napoca?

– Atunci, pot spune că m-am format ca pianist acompaniator. Acolo, am învăţat repertoriul şi munca în ansamblu, m-am format şi ca pianist care urmăreşte dirijorul, pentru că trebuie să te supui acestuia. Deşi soliştii sunt cei mai importanţi, coordonatorii spectacolului sunt dirijorul, regizorul şi pianistul. Acesta din urmă face munca de uzură, după care se trece la repetiţia cu orchestra, doar după ce rolul este stăpânit pe de rost.

A fost o perioadă grea pentru că programul se afişa de azi pe mâine. Când erau premiere, urmau săptămâni întregi fără o zi liberă, muncă de opt ore pe zi. Partea plăcută a fost că mergeam la serviciu împreună cu soţul meu, el fiind solist acolo. Aveam copil mic pe atunci, dar în timp am integrat-o şi pe ea în viaţa muzicală. Erau şi spectacole pentru copii, la „Albă ca Zăpada” a fost piticul cel mic, apoi a trecut la veveriţă şi altele.

În concluzie, pot caracteriza acea etapă ca fiind cea mai fructuoasă pentru mine din punct de vedere profesional.

– Dacă ar fi să intrăm în repertoriul muzical, v-aş întreba care este compozitorul ce vă este cel mai aproape de suflet?

– Brahms, pe care l-am descoperit atunci când, în copilărie, am văzut filmul „Vă place Brahms?”.

– Care este mentorul către care se îndreaptă cel mai mult gândurile dvs. de recunoştinţă?

– Este vorba despre doamna Eliza Ciolan. A fost şi profesoara de pian a tatălui meu, pe când era student la Conservator şi a absolvit École Supérieure de Musique la Paris cu Alfred Cortot. Eu am ajuns în mâinile dumneaei din clasa a IX-a, pentru că îşi alegea din fiecare clasă de la Liceul de Muzică un elev cu care lucra de plăcere. Şi a lucrat cu mine până la sfârşitul anului doi de facultate.

– Aţi predat pianul şi copiilor din clase mai mici. Cum trebuie abordaţi aceştia, pentru a se apropia frumos de muzică?

– Cu copiii din clasele mici este mai greu, pentru că trebuie să-i formezi şi trebuie să ştii ce metodă să aplici pentru a nu-i speria, pentru a nu-i îndepărta de pian. Eu am ales calea ludicului, totul a fost ca o joacă. M-am străduit să mi-i apropii, să nu simtă că sunt forţaţi cumva, să fie totul ca o glumă.

– Cariera dvs. este completată şi de o vastă activitate publicistică…

– Este adevărat că sunt pasionată şi de latura publicistică. Am cărţi de autor care cuprind capitole din lucrarea de doctorat, cum ar fi „Periplu în universul liedului” şi „Acompaniamentul pianistic al vocii umane”, dar am şi cărţi în care sunt coautor („Ghe. Dima lieduri în germană şi română” şi „Hugo Wolf lieduri în germană şi română”) împreună cu Daniela Vladu – o bună prietenă şi colaboratoare, profesoară de limba germană. Tot împreună am fost redactori la un ciclu care se numeşte „Compozitori aniversaţi”, unde am realizat patru ediţii.

Totodată pot spune că am scris şi o carte care a intrat în circuitul internaţional, cu titlul „Imagine, muzică şi sens în limbajul publicitar”, în care am analizat impactul muzicii în spoturile publicitare.

– La ceas aniversar v-aş întreba dacă mai încape cumva vreun regret într-o viaţă atât de bogată profesional?

– Ultimii doi ani pandemici, în care nu ne-am putut desfăşura, nu am putut cânta pentru public, nu am putut să ne facem meseria. Noi am avut concerte dar au fost online, şi, deşi implicarea noastră emoţională a fost aceeaşi, dăruirea la fel, totuşi dacă nu ai în faţă omul căruia să-i transmiţi ceva, totul pare sec. Muzica are rolul de a crea o stare în rândul publicului.

A consemnat Gianina BURUIANĂ