– Alo, bună ziua! Doresc să vorbim despre… Numele meu este, şi sunt întreruptă brusc:
– Nu, nu ne interesează numele! Ce cod aveţi?
Da, am devenit un număr, un cod! Şi ce se mai bucură unii cu anonimizarea prin care, în locul unei unde benefice creată prin trimiterea în eter a vibraţiei corespunzătoare numelui, primesc un cod, un număr!
Numerele pot iubi? Ştiu că există numere speciale: Phi = 1,6 dezvăluie o „proporţie divină”, numită şi „număr de aur” pentru prezenţa sa în natură, în plante, animale şi alte forme de viaţă, şi de asemenea, în tot Universul; numărul Pi = 3,14 regăsit în dimensiunile cercului, al piramidelor etc. sau în cele ce compun Şirul Fibonacci, dar, noi toţi, nu putem fi nici măcar aceste numere şi atunci? Ce devenim, sau ce vrem, sau ce lăsăm să devenim?!
„Matematica este muzica raţiunii” spune James J. Sylvester, dar bucuria acceptării anonimizării şi trecerea noastră într-un număr nu cred că este „muzica raţiunii” ci este fuga de noi înşine, fuga de posibilitatea ca cei din jur să ne cunoască.
În scrierea chineză cuvântul „om” este compus din două semne, cer şi pământ, simbolizând interacţiunea dintre cer şi pământ prin forţa psihicului uman, ceea ce-i explică reala sa dimensiune dincolo de corpul terestru, omul fiind o fiinţă bio-psiho-socială complexă, ce are în bagajul vieţii şi sămânţa nemuririi probată de atât de mulţi cercetători preocupaţi de viaţa omului după moartea fizică. Da, omul trăieşte după asta, dar într-o dimensiune spirituală, plecând într-un anume loc „repartizat” în baza încărcăturii spirituale şi energetice cu care plecăm de pe pământ, cu măsura faptelor şi trăirilor noastre. Se pare că partea fizică, nevoile materiale devin insignifiante în faţa „paşaportului pentru dincolo” ceea ce adânceşte paradoxul grijilor noastre exacerbate pentru ceea ce este mai trecător, mai vulnerabil şi cu adevărat muritor şi a lipsei de preocupare sau a uneia prea mici pentru eternitatea ce ne aşteaptă şi care, are o parte luminoasă şi caldă şi aici, pe pământ, când oamenii trăiesc fericiţi, în armonie unii cu alţii, evidenţiind sentimente de respect, de iubire şi de preţuire a valorilor reale şi nu confecţionate în epoca goanei şi a cromaticii folosită aiurea!
Omenirea a pornit de la marea satisfacţie generată de folosirea computerului, ca fiind o necesară extensie a omului, pentru că ne uşura enorm munca şi ne făcea mai performanţi, pe când acum… oare n-a devenit omul o extensie a computerului? Supus unui boom informaţional, devine statuie fixă în faţa ecranului, panicat şi copleşit de dorinţa şi de nevoia de-a învăţa şi de a folosi diferite aplicaţii şi tehnici numerice, trăind o existenţă ecranată, mediată, artificială. Angrenat în această maşinărie tehnologică, omul îşi diminuează semnificativ capacitatea de autocunoaştere, de aşezare într-o stare de veghe care să îi permită unificarea puterilor sufleteşti. Treptat, duhul sistemului tehnologic invadează sufletul omului, iar calculatorul devine îngerul său fără de care nu mai poate trăi! De cum deschide ochii, purcede în grabă să-şi citească e-mail-urile, ştirile, reţete de… apoi fuga în telefon pe reţelele de socializare în timp ce, cu un automatism însuşit, îşi bea cafeaua, muşcă din ceva ce-ar trebui să fie liniştitul mic dejun, apoi fuga la: serviciu, şcoală etc. unde, din nou, gândindu-se prea puţin la sine, se aruncă iar în faţa unui alt computer, telefon etc. şi se autocritică de lipsa preocupării sale pentru dezvoltarea personală, pentru mersul la… să-şi evidenţieze muşchii, sânii, buzele etc.
Este mereu nefericit, nemulţumit, într-o continuă criză de timp, este mereu rămas în urmă cu ceva ce mai trebuia făcut! Calculatoarele au influenţat şi influenţează viaţa noastră din ce în ce mai intens. Ele se află peste tot acum: la birou, la domiciliu, în gări, în bănci, în şcoli, în spitale, în parcuri de distracţie. Cu o generaţie în urmă nu existau CD-uri, nu existau cabluri TV, nici maşini automate bancare, nici PC-uri, ori acum, sunt peste tot, ca nu cumva să ne trezim!
Unde este Omul în întregul său? Unde este „trestia gânditoare”, unde este…?
Acest om devine, încet, încet o altfel de maşină, un Cyborg, un exemplar ce nu mai are timp şi nici loc în viaţa lui, pentru sentimente, pentru bucuria plimbării într-un parc înflorit, pentru a zâmbi şi a conversa mai mult cu cei dragi…
De câte ori, să recunoaştem sincer!, la o masă amicală sau chiar în familie, ne refugiem din colectivul uman şi cald aruncându-ne în braţele telefonului mobil pe care-l butonăm şi-l mângâiem cu mare zor şi drag! Suntem dependenţi, suntem într-o simbioză cu aceste aparate, suntem noi, sau ele, aparatele, ca o prelungire sau ca o extensie a unei alte… fiinţe, a unui nou Cyborg, sau ce oare?!
„Trebuie să urmărim cu atenţie modul în care tehnologia ne influenţează vieţile, inclusiv sexualitatea şi comportamentele sexuale” spune Jose Bauermaister, adevăr de la care plec şi adaug câteva dovezi de contemporane manifestări: de exemplu, în Japonia, ţară în care noile tehnologii sunt ultraprezente în viaţa omului, a apărut conceptul de „Mireasă ce-şi face autojurăminte” de căsnicie, adică se căsătoreşte cu ea însăşi, iar pentru tinerii din partea masculină a apărut „căsătoria virtuală” cu mirese din Metavers.
Suntem cu toţii fiinţe spirituale, indiferent de ceea ce facem sau de ceea ce credem. Noi nu putem fi altceva, pentru simplul motiv că asta suntem: fiinţe spirituale. Singura problemă este că nu realizăm acest lucru!
Vindecarea???!! Vindecarea poate veni doar prin ceea ce numim iubire necondiţionată a fiecăruia dintre noi faţă de propria persoană şi faţă de ceilalţi.
Prin iubire, putem transforma această planetă într-un paradis terestru.
Şi totuşi!!!
Oamenii sunt atât de prinşi în ceea ce fac încât uită să trăiască momentul prezent, sunt atât de etern grăbiţi să fie tot mai competitivi, un substituent al lui „a fi un om bun”, să fie utilizatorii şi creatorii unor cât mai performante şi sofisticate sisteme de comunicare şi de supraveghere: „de la un click distanţă” pornim televizorul, maşina, aspiratorul… deschidem uşa casei, dăm drumul la încălzire etc şi uite aşa, omul îţi construieşte un hăţiş de câmpuri energetice în mijlocul cărora este un agitat continuu, un alergător spre un „nu ştiu unde” şi un „nu ştiu ce”, este ca o biată gâză prinsă în plasa de păianjen din care nu mai are scăpare şi pe care tot el şi-a creat-o, şi-a dorit-o! Vom deveni nişte fiinţe cu ochii mari, mari- doar iris, cu gâtul lung, cu forma capului mult modificată, cu vârfurile degetelor de la mâini precum nişte butoane bune doar pentru tastat şi mai puţin pentru mângâiat!
Sentimente calde, empatie, iubire, visare, statul în braţe cu şi la cei dragi… ehe!!! Unde sunt acele vremuri? Spre ce ne îndreptăm? Ce e de făcut?!
Prof. Niculina NIŢĂ