Cine uită nu merită. Milioane de români, în secret, ascultau în surdină postul de radio Europa Liberă. Era ca şi cum undele emiteau un soi de oxigen într-o poluare politică de ipocrizie şi lozinci, compensând traiul prost cu adevărul ideilor. Vocea inegalabilă a Monicăi Lovinescu a dăruit cu tenacitate şi talent o altă faţă a lumii. Din 1962 şi până la revoluţia din decembrie 1989 a reuşit să ne prezinte o altă actualitate românească – cea reală.
A făcut parte din acea categorie rară de oameni pentru care compromisul nu există, fiind coşmarul securităţii din România comunistă. Fiica scriitorului Eugen Lovinescu, licenţiată în Litere şi asistentă a scriitorului Camil Petrescu, a făcut parte dintr-o familie de scriitori; crescută în cultul cuvintelor, în verticalitatea ideilor; jurnalist, critic literar, scriitoare, avea să plătească foarte scump pentru toate aceste calităţi cu moartea mamei în închisoarea Jilava, cu atentatul asupra propriei vieţi, comandat de securitate în domiciliul de la Paris. Alături de Virgil Ierunca, partener de-o viaţă, a reuşit din Franţa să readucă în România simţul normalului, scoaterea din acea adâncă amnezie a personalităţilor româneşti indezirabile, imparţialitatea cu care a luptat pentru valorile reale din literatură. Numeroasele distincţii care au recompensat-o după 1989 nu i-au alterat această imparţialitate; a continuat să-şi exprime ideile cu aceeaşi obiectivitate într-o luptă continuă, devoratoare de împlinire personală şi ne-a lăsat multe moşteniri: cărţi, jurnale, numeroase traduceri în limba franceză a textelor scriitorilor români, apartamentul din Paris (pentru scriitorii tineri), casa „Lovinescu”, mărturia prieteniei cu Paul Goma, Gabriel Liiceanu, Eugen Ionescu etc şi ne-a mai lăsat fără putinţă de tăgadă MEMORIA DEMNITĂŢII.
…Nu vom mai regăsi niciodată nu doar România noastră interbelică, dar nici măcar România viitorului, la care am visat. Zi de zi, de câţiva ani încoace, învăţăm pe dinafară acelaşi verdict. (…) „Ce e de făcut” m-aş fi întrebat pe vremuri. Atunci puteam să-mi răspund „mergem înainte”: aveam un microfon şi ascultători. Ascultători ar mai fi. Dar [azi] fenomenul nu mai e decât acustic. E o ascultare fără ţinere de minte. Uitarea se instalează în cuvânt în chiar momentul în care e rostit. (Monica Lovinescu, Jurnal inedit, 2001)
1963 Eugen Coşeriu a fost numit profesor la Universitatea din Tübingen
După absolvirea liceului din Bălţi, din anul 1939, a urmat cursurile universităţilor din Iaşi, Roma şi Milano. Cum Basarabia natală şi restul României căzuseră în mâinile ruşilor sub forma comunismului, după absolvirea Facultăţii de Filozofie a Universităţii din Milano s-a decis să rămână în zona liberă a Lumii. Încă din 1951 va fi profesor la Universitatea din Montevideo. Lucrările în domeniul lingvisticii îl vor face cunoscut până în Germania, unde va profesa la Bonn, iar Universitatea din Tübingen i-a oferit o catedră din anul 1963 până la moarte.
S-a vorbit de „o iradiere universală” a cursurilor sale, aria de cercetare fiind vastă: istoria limbilor, lexicologie, etnolingvistică, dialectologie, teoria şi filozofia limbii. Cunoştea 30 de limbi, inclusiv pe cele clasice.
Pentru cei mai de seamă specialişti în domeniu de pe toate meridianele „lingvistul numărul 1” căpătase dimensiuni colosale, aproape astronomice, fiind gratulat cu sintagma „Gigantul de la Tübingen”. Autor a peste 50 de volume, toate de prim rang în domeniul ştiinţei lingvisticii, Doctor Honoris Causa al aproape 50 de Universităţi şi membru de onoare al tuturor Societăţilor Lingvistice de anvergură, Eugen Coşeriu a făcut parte din categoria celor care se nasc unul pe secol, un geniu printre genii. În anul 1991 Academia Română l-a ales, cum era, de altfel, normal, membru de onoare. A murit învăţând limba tasmaniană.
A promova sub orice formă o limbă moldovenească, deosebită de limba română este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greşeală naivă, ori o fraudă ştiinţifică. Din punct de vedere istoric şi practic este o absurditate, o utopie şi din punct de vedere politic e o anulare a identităţii etnice şi culturale a unui popor şi deci un act de genocid etnico-cultural. (Eugen Coşeriu)
1964 Andrei Scrima pregăteşte întâlnirea istorică de la Ierusalim între Papa Paul al VI-lea şi Patriarhul Athenagoras I
Între anii 1943-1948 este student al Facultăţii de Litere şi Filozofie din Bucureşti, fiind şi asistentul lui Anton Dumitriu, la Catedra de Logică şi Istoria Filozofiei, în ultimii doi ani. Profesorul îl va introduce în atmosfera Rugului Aprins de la Mânăstirea Antim. În 1949 se înscrie la Teologie, absolvită în 1956. Câştigă aprecierea Patriarhului Justinian, care îl recomandă pentru o bursă în India, şi îl susţine în obţinerea paşaportului împotriva refuzului Securităţii. Va sta cinci luni la Geneva, la Institutul Ecumenic. Aici scrie Simple reflecţii despre comunism, un text foarte acuzator la adresa ideologiei comuniste, publicat postum. Pleacă la Muntele Athos şi de aici la Benares, unde va lucra pentru doctorat până în 1959. Se întoarce la Paris, unde în 1960 îşi va obţine cetăţenia franceză. Patriarhul ecumenic Athenagoras I al Constantinopolului îl trimite ca reprezentant personal al său la Conciliul Vatican II, sub noul papă Paul al VI-lea, între 1963 şi 1965. Devine arhimandrit al Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol şi face posibilă întâlnirea istorică de la Ierusalim. Între 1968 şi 1989 va fi profesor la Universitatea din Beirut şi arhimandrit la o mănăstire ortodoxă din Liban, la Deir-El-Harf. Este membru fondator al Academiei Internaţionale de Ştiinţe Religioase din Bruxelles. După căderea regimului comunist se întoarce în România în 1991, şi se va stabili definitiv aici după 1995. Colaborează cu Andrei Pleşu la Colegiul Noua Europa. Editura Humanitas îi publică seria Operelor complete.
S-ar putea spune că, într-o încercare supremă şi monstruoasă, comunismul ia asupra lui şi concentrează în el toate păcatele lumii, însă nu pentru a o mântui, ci pentru a o duce la pierzanie. Dar astfel, el oferă conştiinţei creştine oglinda întunecată a propriei ei imagini, locul în care aceasta îşi poate contempla căderea. (…)
Am eu dreptul, aşa de uşuratic, să îl definesc, să îl ţin în sărmanele mele conturi, să îl posed pe Hristos până la a proiecta în El lucruri decurgând din mărunţimea unei vieţi pe care El a venit s-o ridice, să o deschidă, nu să o închidă? Dacă porneşti de la creştinism ca religie a excluziunii, dacă faci din „superioritate” un pretext pentru excluziune, mă tem că nu eşti în Duhul lui Hristos. Ori El spune: „Sunt acolo unde voi nu m-aţi căutat”. (Andrei Scrima)
Red.