Sâmbătă, 3 octombrie 2026, foaierul Teatrului Tineretului s-a dovedit neîncăpător pentru a-i găzdui pe toţi cei care au venit să omagieze prestigioasa instituţie de ziua ei. Într-o atmosferă de veritabilă sărbătoare, iubitori ai scenei, membri ai echipei teatrului şi nume reprezentative ale artelor – precum artista Nadina Scriba, scriitorul Varujan Vosganian, criticul de artă Emil Nicolae, scriitorul Adrian Alui Gheorghe ş. a. – s-au reunit într-o vibraţie comună de preţuire pentru valorile teatrale.
După vernisajul expoziţiei „Povestea continuă: anii 1967–1989”, a urmat conferinţa „Cuvântul – instrument temperat” susţinută de Varujan Vosganian, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, aflat într-un dialog plin de vervă şi inteligenţă cu scriitorul Adrian Alui Gheorghe.
A urmat vernisajul expoziţiei „Arhitectura memoriei”, în fapt un dialog viu şi antrenant între Nadina Scriba, autoarea lucrărilor expuse pe simeze şi scriitorul Emil Nadler. Am putut afla astfel detalii despre povestea de dragoste dintre protagonistă şi teatrul pietrean, poveste începută în copilărie cu vizionarea unui spectacol de Marivaux, continuată în anii ʼ80 când a fost scenografă aici, mărturisiri din procesul de creaţie, opinii ale criticilor de specialitate despre pictura sa.
Relaţia cu şevaletul, spune Nadina, reprezintă o continuare firească a căutărilor sale scenografice, dar într-un registru mult mai intim şi interiorizat. DACĂ pe scenă spaţiul era configurat pentru a găzdui actorul şi piesa, pe pânză spaţiul devine un recipient al stărilor sufleteşti, al amintirilor şi al nostalgiei constructive.
Ceea ce frapează de la început este că aceste picturi nu povestesc: ele reconstruiesc experienţe vizuale, acţionând ca porţi către o imagine care rezistă interpretării imediate. Formele par să iasă dintr-un proces de decantare mai degrabă decât dintr-o observaţie directă, iar compoziţia organizează un spaţiu instabil, oscilând între arhitectură şi peisajul interior.
Există o tensiune între ceea ce se vede şi ceea ce rămâne incert. Această ambiguitate devine pentru privitor o autentică provocare. Fiecare pânză pare să pornească de la o lume recognoscibilă şi apoi să o deconstruiască.
Picturile sunt extrem de „construite”, dar nu devin niciodată reci. Vedem că pensula, uneori cuţitul, alteori gratajul, rămân prezente. Straturile succesive rămân vizibile. Acest lucru creează o senzaţie de timp fluid. Pictura nu mai pare a fi o imagine percutantă, ci o meditaţie elaborată în timp. Despre timp?
Iar titlurile (Marine, Printemps, Rupestre, Origami, Musique, Rituel, Souvenir) sunt deosebit de inspirate; sunt scurte, niciodată demonstrative, niciodată poetice în sensul peiorativ al cuvântului. Funcţionează ca indici şi îl ghidează deja pe privitor spre o reflecţie asupra naturii imaginii.
Sunt acestea semnele unui autentic limbaj personal, chiar dacă pe simeze pot fi percepute mai multe rezonanţe, nu ca influenţe directe, ci ca înrudiri intelectuale. Ceea ce este interesant este că aceste referinţe nu sunt niciodată evidente. Dar nu poţi spune niciodată: „asta e o imitaţie”.
Seara, cea de-a doua parte a manifestării a continuat cu proiecţia filmului documentar „Oamenii din spatele scenei”, urmată de spectacolul „9 Piese Remixate”, semnat de actorul şi muzicianul Alex Ştefănescu.
Mircea ZAHARIA