Dragă Doamnă de Fontainebleau,
Telefonul tău m-a surprins pe treptele Naţionalului înainte de a intra la spectacol. Înghesuială şi pupături cu lumea care a trecut pe la TT, dar şi cu restul lumii (…) Mi-ai zis că tu n-ai văzut spectacolul la Paris, din cauză că biletele s-au epuizat cu luni înainte de reprezentaţie. Dau aşadar curs rugăminţii tale; deşteaptă şi cu imaginaţie cum te ştiu, sper să-ţi faci o idee despre spectacol:
Dacă reţii, în Anna Karenina, varianta cu Greta Garbo, filmul începe cu un chef monstru, în care ofiţerii – nobili ruşi de altminteri – mănâncă icre negre cu lingura. Nu tu, acolo, o chifluţă, o cojiţă de pâine prăjită, un untuleţ, ceva. Nu, din castron, direct în guriţă, eventual, pe barbă… cu linguroiul, nu cu linguriţa.
… Livada de vişini, spectacol semnat de ovreiul Lev Abramovici Dodin, a bătut Parisul şi Americile, are o traistă de premii, şi a entuziasmat unele dintre cele mai autoritare voci critice, încât mă cam duc cu spaimă la spectacol. Pentru că, dacă lucrurile nu stau chiar aşa, un băiet care a făcut liceul la Paşcani nu prea poate să arunce piatra. Aşa că trag o votcă mare înainte de a intra la spectacol. Votca merge bine cu caviarul (pardon!), şi, dacă nu voi savura toate superlativele ce au premers festinul, am măcar o scuză. În orice caz, las linguroiul la garderobă.
… La intrarea în sala mare a Teatrului Naţional, cortina e ridicată şi avem în faţă doar cutia neagră a scenei. Primele două-trei rânduri de scaune au fost scoase, şi în avanscenă sunt risipite câteva fotolii, şi aliniate, un balansoar, un dulap, un pat, o pianină. Toate de epocă, toate mai mult sau mai puţin acoperite de o husă albă (gri?). Între ele, o scăriţă metalică fără glanţ duce la scenă. Observ că uşile celor două intrări laterale de la parter, au fost înlocuite; sunt nişte uşi înalte, fără personalitate, de o culoare nedefinită (nu, nu-i patina vremii, că aia ştiu cum arată!), încărcate cu ceva bribrizuri de vechi conac boieresc. Trece aproape un sfert de oră, dar ruşii nu par să se grăbească…
… Pe drumul lung de la Piatra spre Bucureşti, am mai citit o dată piesa şi am rememorat o Livadă… făcută de Gheorghe Harag la Târgu Mureş prin 1973 (?) şi jucată la Teatrul Giuleşti, unde am şi văzut-o. Era un spectacol monumental, cu un decor (Romulus Feneş) care susţinea şi explica spectacolul: un uriaş tunel al timpului (al istoriei?), făcut din pânză albă întărită, care începea de la oglinda scenei şi se pierdea într-un hău nedefinit. Cu costume albe, frumoase, cu uşi secrete ascunse în albul decorului, cu doi actori europeni: Silvia Ghelan şi Ion Fiscutenu (fost actor la TT), dar şi cu o trupă relativ omogenă. Un spectacol care se termina apocaliptic, după plecarea personajelor şi începutul masacrului livezii de vişini, întreg decorul prăbuşindu-se, cutia scenei rămânând goală, neagră, hidoasă. Ca moartea. Şi tot în trăncănitul trenului mi-am amintit o altă înscenare a piesei, făcută de Cornel Todea cu Gina Patrichi şi George Constantin. Şi mă gândesc ca proasta: cum dracu avem un teatru aşa de bun şi o dramaturgie atât de proastă?
… Nu bate nici un gong, dar lumina scade uşor şi suntem avertizaţi să deblocăm culoarele; se va juca şi în sală. De pe uşa din dreapta sălii apare Firs, (lacheul? majordomul? fostul iobag eliberat pripăşit în curtea stăpânilor?) grizonat (sau cu perucă?), în clasicul costum roşu cu fireturi argintii. E bătrân, e bolnav, se mişcă greu. Vorbeşte şi mai greu, cu pauze mari între cuvinte, traversează avanscena până la uşa din partea stângă şi revine spre culoarul din mijlocul scenei, cam într-o veşnicie. Şi în timpul acesta spune – aproximativ – doar atât: Stăpânii s-au întors de la Paris… Slavă Domnului că am apucat şi ziua asta… De acum pot să şi mor…
… Apoi trosneşte uşa din fundul sălii, şi pe culoarul din mijloc apare Ranevskaia cu toată trupa care o însoţise la Paris. Surprinzător pentru un spectator hârşit e faptul că lumina nu se modifică, nu sunt folosite reflectoare de urmărire sau alte efecte, pentru a puncta schimbările din peisaj… Scena cu pupăturile de bun venit e cum o ştii, apoi apare Lopahin, care fusese de la început prezent, dar dormise, acoperit cu un pled, de neobservat în aglomeraţia de mobilă şi recuzită espre care ţi-am vorbit. Şi din acest punct începe maşinăria Dodin, partea originală/personală a reprezentaţiei: ajutaţi de câţiva maşinişti actorii montează la ştangă un uriaş ecran alb, cu conturul bine delimitat în negru (cum erau odată cele ale cinematografelor de cartier), un ecran care, odată ridicat, acoperă întreaga cutie a scenei.
… Ranevskaia n-ar prea vinde livada: e a familiei de generaţii, e mândria ţinutului, e viaţa ei, e copilăria ei, locul unde se juca cu îngerii cerului… Iar pe aceste replici, un aparat de filmat de epocă, plantat în mijlocul sălii de spectacol proiectează imagini dintr-o mirifică şi seculară livadă de vişini, o livadă în plină floare prin care aleargă fericită Ranevskaia, însoţită de personajele copilăriei sale. Filmarea e cam păşunistă, dar are farmecul/candoarea/stilul primelor pelicule. Scenele sunt urmărite cu entuziasm de cei prezenţi, dintre care unii îşi regăsesc imaginile de altădată. Dar fericirea nu durează mult pentru că Lopahin le propune să vândă pentru a-şi achita datoriile, şi pe ecran apar imaginile parcelării livezii şi plantării unui întreg cartier de vile de vacanţă, imaginea unei lumi noi, cum zicea unul dintre personaje. Iar de aici, până la sfârşitul spectacolului ecranul rămâne agăţat în prim plan (aparent nefuncţional pentru că pe el nu se mai proiectează nimic), aducându-ne mereu aminte însă că aici a fost proiectată livada… (În textul lui Cehov, livada se vede mereu prin geamurile /glasvandul (?) din fundal, dar şi aici, sugestia ecranului alb e destul de puternică şi prezentă…)
… Mai departe, povestea curge precum o ştii, cu foarte mici modificări – dispar nişte personaje secundare, textul e mai fluent. Noutatea e că Varia se cam pupă cu Lopahin, şi chiar se tăvălesc niţel în spatele ecranului. Ca-n viaţă, nu ca-n Cehov.
… În continuare lumina rămâne cam palidă/slabă/insuficientă; actorii trec printre public fără a-l observa sau a relaţiona şi încep să mă prind: nu participăm la spectacol, ci pur şi simplu suntem înscrişi în el. Adică facem parte din peisaj, îi aparţinem, suntem incluşi, iar senzaţia asta se va confirma mai târziu…
… Între timp actorii îşi văd de treabă pe scenariul cunoscut. Intră în personaje cu toată convingerea, de parcă de demonstraţia acestui spectacol ar atârna soarta lumii, sunt mereu în priză la o tensiune maximă şi transmit o mare bucurie a jocului, indiferent ce ar avea de făcut. (Cam cum se juca odată la Piatra Neamţ, şi ca să-ţi dau un reper pe care l-ai prins şi tu, o să spun doar Piaţeta!) Sunt toţi tineri şi foarte tineri, chiar prea tineri pentru gustul meu – Ranevskaia şi Lopahin fiind, în Cehov, trecuţi binişor de a doua şi prima tinereţe. Ori aici, actriţa are vreo 28 de ani şi nu se străduieşte să arate mai coptuţă (exact atâta şi arată pe scenă), iar actorul vreo 32, şi nu se străduieşte să apară mai tânăr… Mofturi…
… Revenind la „marca Dodin”, încerc să-ţi punctez finalul spectacolului. Livada a fost vândută, casa are alt stăpân, lumea trebuie să-şi caute rosturile (care rosturi?) la Paris sau în altă parte. Bagajele au fost făcute, toţi sunt pe picior de plecare. Dar Ranevskaia şi Varia se desprind greu de ecranul alb şi îl roagă pe Lopahin să mai proiecteze pentru ultima dată filmul cu livada tinereţii/fericirii lor. Rugămintea nu le este ascultată, dar primesc în schimb cele două role ale filmului vizionat în deschiderea spectacolului: să-şi ia amintirile şi să se care!
… Apoi stăpânul Lopahin pleacă, nu înainte de a-i ordona administratorului să aibă grijă de casă: şi, într-o tăcere care durează cam un veac, acesta încuie toate uşile despre care ţi-am vorbit iniţial şi pleacă. Şi abia atunci ai senzaţia că tu, ca spectator, aparţii unei lumi care tocmai a dispărut, Şi după o tăcere lungă în care spectatorii ar aplauda şi nu prea, pe scenă se mişcă ceva. E First, majordomul care deschisese spectacolul, uitat acum între lucrurile împrăştiate pe scenă şi care are o replică cam aşa: stăpânii au plecat din nou… acum totul s-a destrămat şi nu mai înţelegi nimic… dar eu rămân aici, pentru că trăiesc aici… dar totul s-a sfârşit. În tot acest timp, încearcă să părăsească sala bătând inutil în uşile zăvorâte, şi întors pe scenă încercă să treacă pe sub imensul ecran (care până atunci funcţionase şi ca o poartă spre afară), dar ecranul a devenit imobil. Izbeşte cu pumnii în ecranul de pânză, iar acesta îi răspunde cu sunetul unor lovituri într-o poartă masivă. Şi când crezi că nu mai există nici o ieşire, ecranul alb se prăbuşeşte şi în spatele lui e proiectată un fel de palisadă masivă (alcătuită nu din trunchiuri, ci din scânduri negeluite pe care se văd clar nervurile sângerii ale vişinilor masacraţi), în spatele căreia sunt proiectate contururile personajelor care, gârbovite, traversează şi părăsesc scena, într-un singur sens posibil: moartea. A câştigat lumea nouă, cea a utilului, nu a cea a poeziei inutile. Livada de vişini nu mai există şi, fără ea, viaţa deja nu mai are sens. Aplauze. Multe aplauze. Dar cu un entuziasm bine temperat.
… Bineînţeles că spectacolul trebuie văzut de fiecare pe cont propriu, nici o înregistrare oricât de… nu are cum transmite ceea ce emite sala de spectacol. Punct.
… Una peste alta, spectacolul mi-a plăcut, dar nu mi-a tras preşul de sub picioare şi nu m-a emoţionat (am eu un aparat de fabricat frisoane de la care n-am primit nici un semnal). E mai mult un gălăgios spectacol evreiesc decât unul rusesc, lipsit de patimă şi de căldură. Şi când spun asta mă refer şi la faptul că indicaţia autorului că lăutarii sunt evrei produce muzică klezmer care bate spre cazacioc, deşi Cehov solicitase vals şi dansuri de societate… N-o să mai vorbesc despre lumină şi mişcare: am înţeles că sala de la Sankt Petersburg e mai mică şi mai cochetă şi nu a existat timp pentru sincronizarea montării cu hăul Naţionalului bucureştean… Una peste alta, am mai văzut actori buni, chiar şi în teatrul nostru, am mai văzut regizori cu idei, chiar şi în teatrul nostru. Mie mi se pare că superlativele care însoţesc teatrul domnului Lev Abramovici Dodin sunt doar oarecum justificate, chit că regizorul s-a pupat (şi) cu Putin, după cum am văzut eu pe internet.
Mircea ZAHARIA