Toată lumea ştie că nenea Iancu a trecut prin târgul Pietrei de mai multe ori. Că bea bere cu guler în Grădina Publică, vara, cu amicii lui. Într-o astfel de împrejurare veselă a întrebat: „Aici, la Piatra se poate glumi?”. Şi selectul anturaj a raspuns: „Se poate cu oamenii deştepţi, nu se poate cu inepţii”. Şi s-a produs minunea: protipendada autohtonă s-a deşteptat mintenaş. Ce a urmat? Seri spumoase, pline de „vâlvă spirituală”, se înţelege după ostenitoarele inspecţii prin şcolile Neamţului. Se râdea cu hohote de învăţătorii beţivi, afemeiaţi, leneşi şi se spuneau vorbe mari despre apostolii adevăraţi ai neamului. Că vedeţi dvs. şi pe atunci pădurea avea uscături. Şi culmea, destule. Unde se încingeau glumele despre care facem vorbire? La gazda renumitului dramarturg, în fundacul numit astăzi: Str. I. L. Caragiale. În imediata apropiere a frumoasei case Lalu. Întâmplările vesele de sub Cozla, patronate de sugubăţul Caragiale îmi amintesc de o nostimală mai recentă.
Eram profesor la o şcoală gimnazială din târgul Pietrei şi aveam un coleg haios foc. Dascăl talentat, cu muzica în sânge. Cânta la toate instrumentele şi elevii îl adorau. I-au făcut rost şi de o poreclă. L-au numit „Apaşul Chel”. Necazul amicului meu? Era diriginte la o clasă cu mari probleme, unde se chiulea în masă. Capul răutăţilor era o fată, Iulia. Într-o zi stăteam de vorbă pe holul şcolii cu muzicantul meu când apare „lupul”. Citeşte: „oaia neagră” a clasei a V-a. Dirigintele o prinde de mâna şi o întreabă. „Când vii la muzică să te ascult?”. Răspuns în zeflemea: „Mâine”. „Nu, nu! Te ascult acum în prezenţa colegului”. Şi a picat întrebarea de baraj: „Ce ştii despre Fuga lui Bach?”. Răspunsul elevei? Savuros, dulce: „Dom’le diriginte, eu fug de la ore cu Gigel nu cu Bach. Pe Bach nu-l cunosc!”. N-am mai rezistat şi am izbucnit în râs, cu lacrimi. Urmarea, Iulia a promovat şi a devenit mare cântăreaţă. A ajuns la „Românii au talent”. A cântat „Balada” lui Ciprian Porumbescu la vioară. Cine a pregătit-o? Apaşul Chel.
Dumitru RUSU