Titanul de la Weimar aparţine unei geografii spirituale şi unui spirit al unui timp ale căror coordonate sunt implantate, implacabil şi firesc, devenirii istorice. Juvenila sa „teorie a culorilor”, ca şi „anii săi de pelerinaj” iluminat cuprind în ele, asemenea picăturilor biologice de răşină, imaginea diamantină a unui trecut. De la Sessenheim la Roma şi de la Eriedierike ca pastorală la salomarda şi rafinata Ulrike, se interpun trepte impresionante de timp, alcătuite însă din piatra unei aceleiaşi stânci, sorocite de Kronos. Imperiul lui „fugit” se revarsă atât asupra lui „irreparabile tempus”, cât şi a unui „to be” luat în integritatea sa sensibilă. Marile spirite ale omenirii au totuşi alesul har de a zămisli nu numai zidirea unor cetăţi între bastioanele cărora să dea împietrire unor întruchipări de sărbătoare a gândului, ci şi cutezătoare catedrale, vecine cu cerul, ale căror zvelteţe creatoare poate fi admirată şi simţită dincolo de orizontalele, fără număr, ale timpului.
Şi demiurgul Goethe a fost, cu prisosinţă, un astfel de arhitect. Personajul său Faust a devenit, prin „abaţia” sa dramatică, din răscolitor de tomuri, un căutător de veşnicie şi împliniri. Un Faust neîmpăcat, dar doritor de neîmpăcare, un Mefisto neliniştit şi împătimit de bucuria de a risipi nelinişte, ca şi o Margaretă hărăzită a rodi din corola ei de puritate fructe şi amare, dar şi dulci, toţi trei alcătuind modelul profund de oriunde şi oricând al fiinţei umane. Viaţa şi destinul omului posedă o logică, dar şi o metalogică a lor, încât îşi au o „Zi Faust”, cu care întâmpină, din când în când, un „An Goethe”.
Adolescent fiind, Johann trăieşte în el şi scrie apoi „Suferinţele tânărului Werther”, concretizând, de la început, viziunea sa telurică privind această apropiere a omului de stele – iubirea – ca şi „lungimea ei aproape de undă”, după care o va trata, în toată creaţia literară a vieţii sale, sensibilă ca temă. Astfel, prin „Werther” se prefigurează, deocamdată în mic, dimensiunile uriaşe şi arhitectura de „palat oriental” a imperiului „Faust” de mai târziu. O creionare plină de candoare, la început, de „intermezzo” suav, din care, apoi, pe parcursul unei jumătăţi de secol, Goethe va zămisli o impresionantă „Sixtină”, a suferinţelor omeneşti. Fausticul repetă wertherianismul, aşa precum „ontogenia” repetă „filogenia”, la amândouă ulteriorul reluând, dar şi depăşind, afirmând, dar şi negând ipostaza anterioară. Un „Faust” ca un „Neo.Werther”, dar şi ca un „Anti-Werther”, toate zămislite de pana fără pereche a unui Titan.
Cele două creaţii ascund în ele două axe perpendiculare de proiecţie existenţială. La „Werther” întreaga desfăşurare a dramei e concentrică monogeografică şi cu intimism de Wakefield, mizându-se verticalic, într-un „andante” de profunzime, ţesătura lineară şi restrânsă a acţiunii, ţesătură care se opreşte, prin zborul ei la fel de verticalic, la un „dincolo” al personajului central. Din „contră”, în „Faustus” se interferează aleatoric şi spontan mulţimi interminabile de intrigi, desfăşurate orizontalic în părţi şi existente uneori, ca în cea de a doua parte a tragediei, sub forma unui „colaj”. Monovalenţa romantică din „micul roman” se amplifică acum în revărsarea de viziuni filosofice şi întruchipări stilistice ale intrigii mephistofeliene, ceea ce îi conferă acesteia plurivalenţă şi universalitate.
Un Albert cuminte şi prea matur, lipsit de zbaterile unui Romeo sau de metafizica lui Tristan, mai mult patern decât erotic, pentru el iubirea fiind mai mult strângere şi nu desfacere de aripi, se alătură tăcut, dar determinant dramei werheriene, precum la fel de determinant şi tăcut se strecoară Mephisto dominat de o neoprită sete de cunoaştere în idealul difuz al lui Faust. Două „alveole existenţiale”, prima euclidiană şi cealaltă relativistă, la ambele fiinţând în umbră câte un centru „gravitaţional” puternic a cărui forţă perturbă, până la anulare, un destin masculin şi apoi unul feminin, un Werther şi Margaretă, o iubire şi o dăruire.
Cvartetul de personaje al celor două perechi centrale se restructurează şi el în metamorfoza „Werther” – „Faust”. De la o Charlotte casnică, preocupată doar de biosfera din jur şi atentă la vectorul devenirii care, pentru ea ar trebui să rămână liniar până la infinit se ajunge la o Margaretă tragică, predestinată a nu fi fericită şi înţeleasă, ci a coborâ din lujerul inocenţei ei în Sabatul din Infern. Pentru prima, viaţa se constituie ca o re-tragere firească şi mereu fugită din lumea realismului cosmic în aceea învăluită de romantism, pe când la cealaltă, diafanajul imponderabil al zborurilor nevinovate se destramă brutal în bolovănişul naturalist al vieţii. Deşi amândouă sunt temătoare, până la obsesie, de grozăvia unor eventuale rătăciri prin lume, Lotte se retrage tot mai mult în spatele ferestrei sufletului ei, pe când nefericita Margareta se aruncă în vârtejul sfârtecător al neprevăzutului.
Pentru Werther, iubirea e predestinată, iar iubita e unicat, e singura Evă venită mai ieri dintr-un „paradis recâştigat”, e făptura simbol de care te poţi apropia doar cu limbajul lacrimilor şi nu cu acel al hormonilor. Fiinţa sa se dăruieşte unui binom, ce nu se vrea a fi vreodată monom şi se comportă cu o întruchipare feminină, ca şi cum ar vieţui pe o planetă pe care succesiunile de generaţii se fac doar prin sciziparitate. Asemenea lui Faust, se reîntoarce la rădăcinile fiinţării sale, repetând locul dar nu şi timpul, pe acesta din urmă nedorindu-l, ci, mai mult, anulându-l. Faust duce mai departe idealul wertherian, dar nu cu sensibilitatea romantică a adolescentului, ci prin calculul sever al laboratorului, apelând mult, în cea de-a doua reîntâlnire cu el, la principiul „conservării maselor” lui „a fi”. De aceea pentru el, catalizatorul comun al celor două vieţuiri „de lung metraj” rămâne dorinţa de a cunoaşte şi de a şti, pe când picătura de rouă a trecerii lui Werther prin lume a existat doar pentru iubire.
Revenind la cvartetul personajelor principale, se conturează, parcă, o dezagregare a perechilor clasice şi o reînsumare a lor în alte două binoame, dispuse acum pe diagonală. Acum, astfel, alăturarea lui Werther la Margareta, amândoi zămisliţi, parcă, din substanţa inefabilă a iubirii şi amândoi înfometaţi după o dăruire singulară şi fără de sfârşit.
Cealaltă grupare, Faust şi Lotte, cuprinde în ea pe cei ce au dorit certitudinea lui azi şi permanenţa de mâine, înlănţuiţi şi dominaţi de legile cotidiene ale existenţei. Un diagonalism doar tendenţial, pe care Goethe l-a simţit profund de la o creaţie la alta, dar căruia nu i-a dat o întruchipare artistică, lăsând să se adâncească în perspectivă tensiunea pentru oricare dat estetic. O diagonalitate care s-ar fi strecurat în elipticul celor două creaţii, ele ar fi avut şi o ţesătură interioară diferită şi, poate şi alte denumiri.
Dar aşa, au rămas încărcate la superlativ de spiritul goethian al lui „Zwei Scelen”, în care idealul armoniei universale se naşte din zbuciumul contradictoriu al mitului lui „Loreley”, din acea polifonie dintre diversitate şi unicitate, încununată apoi, în finalul ei, prin măreţia de catedrală a tonalităţi majore umane.
Gheorghe A. M. CIOBANU