Una dintre obsesiile conducătorilor comunişti ai României era organizarea de campanii. Aproape tot ce se realiza pe plan naţional răsărea sub acoperişul unor campanii, de la cultură la agricultură.
Şcoala, ca instituţie de interes naţional, nu putea scăpa de asemenea heirupisme, unele pornite cu bune intenţii, puţine soldate cu succese notorii, cele mai multe căzute în derizoriu şi în zona de circulaţie a bancurilor cu titanicul Bulă.
Dacă, în primele decenii ale regimului comunist, intelectualul era un suspect care, de regulă, purta semnele burgheziei decadente, adică pălărie şi oribila cravată, un fel de ştreang ce uneori era înlocuit cu ştreangul autentic, cu timpul s-a admis că nu puteam rămâne un popor de analfabeţi şi trebuia să ne ocupăm de şcolirea, măcar elementară, a mulţimii de neştiutori de carte.
Aşa s-a născut prima campanie din învăţământ: alfabetizarea. Toţi oamenii şcolii au fost trimişi în popor, să ducă lumină. Uneori, adică de puţine ori, în clase neîncălzite, seara, la lumina firavă a lămpii cu petrol, electrificarea fiind o campanie viitoare.
De cele mai multe ori, dascălul înfrunta zloata, orbecăia noaptea pe uliţele desfundate ori pe străzile aşijderea, bătea la porţi sau la uşi deseori zăvorâte, trecea cu paşi grijulii peste purcei, căţei, puradei şi alte piedici în calea ştiinţei de carte, inhala mirosuri variate, de la cel de murături stătute şi de ceapă călită la aroma fripturii de porc, la care învăţătorul nu avea acces, şi îi învăţa pe românii de toate naţionalităţile să scrie, să citească şi să socotească, aducându-i la nivelul de cunoaştere dat de şcoala primară.
La sfârşitul campaniei de alfabetizare, s-a bifat o realizare epocală, desigur mult exagerată: analfabetismul fusese eradicat.
Cam după anii 60 ai veacului de curând răposat, „activul de partid şi de stat”, alcătuit mai ales din inşi fără de cultură, a fost somat de sus să treacă imediat dincolo de clasele gimnaziale şi apoi de cele liceale. Aşa s-a născut şi a proliferat, pe lângă şcoala serală, învăţământul gimnazial şi liceal fără frecvenţă .
Ar fi un mare neadevăr afirmaţia că acest tip de şcoală complementară nu a avut rezultate notabile, ambele forme de şcolarizare fiind frecventate de foarte mulţi tineri animaţi de dorinţa de a progresa, mai cu seamă tineri de la ţară, absolvenţi de şcoală profesională.
Ca să nu lungim vorba, iată un exemplu: doi dintre foştii elevi de acest fel ai liceului bicăzean, domnul Constantin Simion şi domnul Nicolae Sălăgean, au devenit ingineri şi directori renumiţi ai combinatului de ciment, domnul Sălăgean fiind în prezent primar al Bicazului. Dar lista cu foştii seralişti şi absolvenţi la fără frecvenţă de la Bicaz, ajunşi ingineri, medici, universitari, este destul de lungă.
Alţii, mai cu seamă „cadrele de partid şi de stat”, înghesuiţi prin ordinele de la centru să fie absolvenţi de gimnaziu sau de liceu, se chinuiau cumplit cu învăţătura.
Unele bancuri de atunci au devenite clasice. Zice-se că lucrătorul de miliţie Cireaşă, la proba orală de română a examenului de bacalaureat, a primit ca subiect să analizeze opera sadoveniană „Venea o moară pe Siret” . „Ei bine, a răspuns răspicat candidatul, despre cine se vorbeşte în propoziţie? Despre Venea, substantiv propriu, care este, prin urmare, subiect. Ce face Venea? Omoară, verb care, exprimând o acţiune făcută de subiect, este predicat. Pe cine omoară Venea? Pe Siret, substantiv propriu, care este complement direct!”
Sublim!
Dar acesta să spunem că ar fi banc. Eu am trăit întâmplări şi mai şi, fiind preşedinte sau examinator în comisii la care participau cadrele de nivel raional sau regional.
Bicaz. Examen la chimie. Profesor examinator, Valerian Ceauşu de le „Rareş”. Elevul N.A., vicepreşedinte al Comitetului Raional Piatra, trage un bilet, tuşeşte decis şi începe decis: „Iedul. Iedul este fiul caprei. El are patru picioare…” „Staţi, staţi! intervine profesorul, trebuie să vorbiţi despre iod, nu despre ied.” „Aaa! exclamă candidatul, crezusem că dau la botanică. Bine. Iodul este un medicament care se foloseşte când eşti rănit. A fost inventat în Uniunea Sovietică, care este şi cel mai mare producător de iod din lume.”
Genial, nu?
Mihai Emilian MANCAŞ