Citesc că unii anulatori ai culturii, „progresişti” şi neomarxişti îl acuză pe Octavian Goga că ar fi fost „poet cerşetor”, care s-ar fi lamentat mereu în poezia sa pentru pretinsa asuprire a românilor transilvăneni sub dubla monarhie austro-ungară, unde ar fi fost Raiul pe pământ, adică „La Belle Époque”. Fireşte, poezia lui Goga nu are alura poeziei simboliste sau a celei din secolul al XXI-lea – dacă mai există o astfel de poezie autentică – dar nici nu se putea aşa ceva. Nici poezia lui Victor Hugo nu a fost ca a lui Jacques Prévert, ci a fost în rând cu poezia romantică a secolului al XIX-lea. La fel, poezia lui Goga este una a timpului şi spaţiului său, comparabilă, de exemplu, cu poezia lui Ady Endre, al cărui prieten foarte apropiat a şi fost. Dar să spui că „lamentarea” lui Goga în poezie este falsă, fiindcă a fost falsă discriminarea românilor ardeleni înainte de 1918, reprezintă nu doar o blasfemie, ci o minciună sfruntată. Chiar dacă nu am şti deloc detalii istorice legate de această apăsare etnică şi chiar dacă am examina doar scena politică austro-ungară din 1918 şi din anii precedenţi, ne-am lămuri repede de absurdul catalogărilor pomenite mai sus. În jurul anilor 1900, tot Imperiul Austro-Ungar fierbea din cauza luptei de emancipare a „minorităţilor” (în realitate, a popoarelor) care erau, de fapt, majoritatea. „Minorităţile”, adică cehii, slovacii, slovenii, croaţii, ucrainenii, sârbii, românii şi alţii, voiau să scape de „jug”, cum se spunea şi se scria atunci. De aceea, la finele Primului Război Mondial, în anul 1918, toate aceste „minorităţi”, denumite, unele cu dispreţ, „populaţii de periferie” sau „popoare fără istorie”, s-au revoltat şi s-au emancipat. Atunci, imperiul cu picioare de lut, care a existat 51 de ani (1867-1918) s-a destrămat în câteva săptămâni şi pe ruinele sale s-au format Cehia, Slovacia (devenite curând Cehoslovacia), Slovenia, Croaţia şi s-au întregit România, Serbia (alăturată apoi, ca şi alte foste provincii, Iugoslaviei), Polonia, Ucraina. Unele teritorii au fost apoi înghiţite de colosul bolşevic (devenit ulterior Uniunea Sovietică), iar centrele fostului imperiu (adică ţările dominante) s-au metamorfozat în republicile Austria şi Ungaria, reduse la graniţele lor etnice. Să spunem că românii nu ar fi fost asupriţi în Austro-Ungaria şi că Octavian Goga s-a „lamentat” degeaba, dar cehii, slovacii, croaţii, slovenii şi toţi ceilalţi s-au pornit „de nebuni” să se desprindă de vechii stăpâni şi să facă state separate ori să se alăture celor existente? La fel s-a spus şi la destrămarea URSS, de către unii „patrioţi” nostalgici după „imperiul roşu”, anume că „republicile” nu au fost recunoscătoare binelui făcut de Moscova. Care „bine”? Dacă ar fi fost bine, oare pleca vreun popor sau fragment de popor de sub scut? Dacă românilor (câteva milioane de oameni), cehilor, slovacilor, croaţilor, slovenilor, sârbilor, rutenilor, bosniacilor etc. le-ar fi fost bine în „Babilonul” austro-ungar, dacă Austro-Ungaria ar fi fost raiul pe pământ, se mai emancipa vreo ţară, vreun popor, vreun om? Cum să duci prostia, ignoranţa, tupeul, xenofobia, şovinismul până într-acolo încât să-i absolvi pe stăpâni şi să-i acuzi pe supuşi? Este clar că Austro-Ungaria a fost un eşec al istoriei şi că, după circa cinci decenii de funcţionare forţată, s-a frânt, s-a rupt, s-a coborât în neant. Absurdul vieţii din această dublă monarhie este descris destul de bine şi în literatură, dacă este să nu le dăm crezare istoricilor. Este destul să-i citim pe Franz Kafka, pe Jaroslav Hašek, pe Karel Čapek, pe Robert Musil şi pe mulţi alţii ca să înţelegem complicatul sistem de asuprire a popoarelor şi a multor comunităţi şi structuri sociale pus la punct de monarhia habsburgică şi de aparatul său. În literatura popoarelor şi populaţiilor supuse în imperiul cu aparenţă de mare civilizaţie sunt sute de opere care critică regimul. La noi, chiar şi criticii propriului popor – românii nu aveau de ce să nu fie criticaţi, de alţii ori de ei înşişi – cum este Emil Cioran, nu-şi pot reprima respingerea faţă de regimul care avea câteodată alură de călău. Filosoful folosea expresia „jandarmul cu pană de cocoş”, ca imagine ironică şi simbolică pentru autoritatea austro-ungară de dinainte de 1918. Acest jandarm maghiar devenise în memoria colectivă românească din Transilvania semnul administraţiei ungare apăsătoare, al disciplinei autoritare, al supravegherii şi intimidării satelor româneşti. Uneori, Cioran este nostalgic după ordinea lumii dispărute, mai ales în comparaţie cu lentoarea şi neseriozitatea Balcanilor, dar se înfiorează mereu, ca în copilărie, la amintirea „jandarmului cu pană de cocoş”.
Poezia lui Goga nu putea să nu evoce această lume nedreaptă în care a trebuit să-şi trăiască poetul circa patru decenii din viaţă. Fireşte, cel plecat din Mărginimea Sibiului (ca şi Cioran) a învăţat foarte bine ungureşte, s-a adaptat foarte bine la lumea aceea şi s-a purtat mereu ca un cetăţean fidel al statului în care trăia. Goga a fost, în acelaşi timp, un admirator al literaturii maghiare clasice şi moderne. A studiat încă din anii de liceu de la Sibiu şi apoi ca student, la Universitatea din Budapesta, opera lui Petőfi Sándor şi Madách Imre, şi a fost un apropiat al lui Ady Endre. Madách Imre l-a atras pe Goga din tinereţe, primele încercări de traducere din „Tragedia omului” datând din anii de şcoală. Apariţia „Tragediei omului” în volum, în traducerea lui Goga, s-a produs în 1934 şi a fost primită ca „o strălucită creaţie poetică având aceeaşi valoare ca şi originalul”. George Călinescu a observat că traducerea lui Goga e făcută într-o românească ce se apropie de perfecţiunea şi frumuseţea limbii lui Eminescu: „E limba şi chiar stilul lui Eminescu, potrivit vremii noastre şi e tocmai interesant să se vadă un poet clasic care izbuteşte să fie plastic prin vorbe, pentru ureche, nu prin colorism”. (Va urma)
(N. R. – Articolul „Goga şi iarăşi Goga” (purtând uneori subtitlul sau publicat în cadrul grupajului „Războiul cu istoria. Cazul Goga”) a fost încredinţat iniţial spre publicare cotidianului transilvănean „Făclia” din Cluj.Textul a apărut pentru prima dată în format digital şi tipărit pe Ziarul Făclia în luna aprilie 2026. Articolul a fost scris ca o reacţie fermă a istoricului faţă de controversele publice privind eliminarea numelui poetului Octavian Goga din spaţiul public (redenumirea bibliotecilor şi înlăturarea busturilor). Ulterior, textul a fost preluat şi republicat de diverse alte platforme şi ziare naţionale sau regionale, printre care: Cuvântul Liber, Jurnalul Naţional, Platforma juridică JURIDICE.ro)
Ioan-Aurel POP