„Dragi factori decidenţi, mai uşor cu experimentele sociale, mai ales pe copii şi sistemul educaţional!” (Marius Apopei, preşedinte al Asociaţiei Părinţi pentru Ora de Religie, filiala Neamţ)
Asaltul ideologic îndreptat în mod sistematic împotriva familiei tradiţionale deschide perspective sumbre şi asupra orei de religie. Transformată anii trecuţi din disciplină obligatorie în disciplină opţională, ora de religie ar putea, în viitorul apropiat, să sufere noi atacuri din partea aşa-zişilor „umanişti seculari”, care consideră acest obiect de studiu ca fiind un afront la adresa libertăţii de gândire şi o metodă de îndoctrinare a elevilor. În acest context, am considerat oportun un dialog cu domnul Marius Apopei, preşedinte al Asociaţiei Părinţi pentru Ora de Religie, filiala Neamţ, sociolog, jurist şi tată a cinci copii, activist pro-life, cu o experienţă de peste 20 de ani în domeniul ONG-urilor de tineret, propunându-ne totodată să tragem un semnal de alarmă asupra pericolelor care pândesc educaţia morală a copiilor, în ansamblu.
Rep.: Domnule Marius Apopei, cu ce pericole se confruntă în prezent ora de religie şi, implicit, familia tradiţională?
Marius Apopei: Printre noile „provocări”, aş dori să amintesc de „teoria genului” şi „parteneriatele civile”, subiecte aflate oarecum în strânsă legătură. „Teoria genului” pleacă de la o diminuare a înţelegerii diferenţelor sexuale din punct de vedere biologic şi exacerbează, promovează în contrapondere „genul” ca principiu de diferenţiere socială. Sexul biologic, masculin şi feminin, structură a corpului uman, devine o componentă secundară a diferenţierii dintre bărbat şi femeie, „sexul social”, devenind în schimb un concept novator, bazat pe o complexitate de aspecte psihosociale, de relaţii şi comportamente ce se formează sub influenţa unor mentalităţi şi culturi promovate astăzi din ce în ce mai intens. Asfel, „omul nou”, mult dorit şi aşteptat de generaţii de sisteme politico-ideologice ajunge să poată avea astăzi, cu precădere în America de Nord şi vestul Europei, posibilitatea şi libertatea de a renunţa sau a considera nedefinitoriu sexul biologic, ca diferenţă între un bărbat şi o femeie, definitorii fiind genul, orientarea sau sexul social, ales şi schimbător totodată, în funcţie de cum „se simte” la un moment dat o persoană.
De asemenea, subiectul, „parteneriatelor civile”, suscită un mare interes mediatic în ultima perioadă, dar el nu este nici pe departe o problemă reală a societăţii româneşti, fiind impus mediatic pe principiul că dacă se prezintă la televiziuni în mod constant, atunci sigur este o problemă importantă de care se preocupă cetăţenii. Aşadar, acest subiect, de altfel minor şi care preocupă doar o insignifiantă parte a populaţiei ţării noastre, este periodic, sistematic, rostogolit în mass-media şi promovat chiar şi în Parlamentul României ca propunere legislativă, de către persoane sau mici grupuri de lobby ce susţin relaţiile între persoane de acelaşi sex. Vectorii aceştia de influenţă (finanţaţi prin intermediul unor diverse programe), minori ca număr şi în general slab pregătiţi din punct de vedere juridic şi conceptual, totuşi sunt foarte bine organizaţi şi educaţi pe baza unui minim bagaj informaţional, ideologic şi de exprimare (un limbaj de comunicare cu noţiuni şi clişee specifice, repetate sistematic). Apoi, aceştia au create diverse pârghii media prin care ajung să îşi promoveze mesajele, spre a le face să devină „probleme de interes major”.
Rep.: Cum se repercutează toate aceste teorii şi noutăţi legislative asupra educaţiei copiilor din România?
- A.: În ţările din America de Nord şi vestul Europei, vorbim deja de câţiva ani, pe alocuri chiar de zeci de ani, de modificări esenţiale în sistemele legislative, administrative, educaţionale, chiar şi în zona cultelor religioase ori a segmentului de economie de piaţă privată. În grădiniţe şi şcoli primare, băieţii sunt învăţaţi şi îndemnaţi să poarte fustiţe şi alte elemente vestimentare ori accesorii feminine şi invers, în cazul fetelor. Copiii sunt de asemenea învăţaţi să experimenteze masturbarea, folosirea prezervativului, explorarea şi atingerea zonelor intime, relaţiile sexuale între persoane de acelaşi sex şi altele cu mult mai şocante şi cutremurătoare de care, la fel, nu poţi să nu te ruşinezi măcar pronunţându-le, dar pe care, ca sociolog şi, în primul rând, ca părinte nu pot să nu le constat şi să trag semnale de alarmă că sunt „provocări” care deja au fost aduse şi în România, prin mass-media şi diverse proiecte şi programe derulate în special în zona educaţională şi a administraţiei publice. Vă spun că în unele din aceste ţări, personal clerical al diverselor culte este obligat să oficieze căsătorii între persoane de acelaşi sex, fără a putea să se prevaleze de dogma religioasă, acelaşi lucru întâmplându-se şi în administraţie, unde ajung să se căsătorească persoane vii cu persoane decedate ori alte persoane cu ele însele, iar dacă te opui, plăteşti cu închisoarea sau cu diferite sume de bani, drept amendă. Da, acestea pe cât de incredibile par pentru noi, în acele ţări sunt realităţi, care, atenţie, vin şi către România, în primul rând prin modificarea limbajului, a schimbării sensului comun al unor noţiuni, prin „redefinirea unor concepte”. Există o întreagă ştiinţă despre cum să schimbi mentalitatea unui popor şi în cât timp, iar noi ne aflăm în această matrice care ni se aplică discret şi sistematic, dar cu o singură menţiune; la noi merge mult mai greu, mai anevoios, cu costuri mult mai mari acest proces de reeducare, conform noilor ideologii.
Rep.: Ştim că la Focşani ar fi urmat să se desfăşoare, în luna februarie, o activitate în cadrul căreia elevii de liceu ar fi urmat să primească informaţii privind drepturile comunităţii LGBT, unul dintre „conferenţiari” fiind chiar un transgender. Conferinţa a fost anulată, deoarece s-a dovedit faptul că Inspectoratul Şcolar nu aprobase participarea elevilor la această activitate, iar părinţilor nu li se ceruse acordul. Există posibilitatea ca şi în judeţul Neamţ să se organizeze astfel de activităţi, aflate la limita legalităţii?
- A.: Din câte cunosc eu, implicarea civică, atitudinea părinţilor, vocea publică au contat foarte mult în turnura pe care a luat-o acest eveniment. Activitatea aceasta cu elevii nu este singura de acest tip ce s-a organizat în ultimii ani, ea făcând parte dintr-o politică, o strategie de acţiune pe segmentul sensibilizării, a pregătirii terenului în vederea introducerii şi a obişnuirii populaţiei şi în special a copiilor şi tinerilor cu diferite modele sociale, de comportament, în general străine ethosului românesc. Tot anul acesta, pe la mijlocul lui ianuarie, în Bucureşti, clase de elevi de liceu au fost duse la o aşa-zisă vizionare de film, cu dezbatere, discuţii libere la final. Din ce am înţeles, filmul prezenta scene de pornografie homosexuală, chiar unul dintre amfitrionii evenimentului fiind reprezentantul unui ONG ce promovează drepturile persoanelor LGBT. Ei bine, la acest eveniment elevii au fost aduşi chiar de către profesorii lor, pe bază de liste şi nu ştiu dacă au fost semnate acorduri de către părinţii elevilor, ori chiar de către elevii care aveau vârsta pentru a-şi da acordul personal în scris. Prin 2013 un alt caz intens mediatizat a fost cel al unei parade gay organizată într-un liceu din Bucureşti de către o doamnă profesoară, mulţi dintre elevi chiar neştiind, nerealizând că ceea ce făceau ei acolo era pentru susţinerea unei cauze de acest fel. Aceste acţiuni cu intenţie vădită de a promova un anumit tip de comportament şi de a sensibiliza pe subiect sunt câteva exemple cu vizibilitate media, dar ele se petrec de ani de zile, sub diverse măşti, precum educaţie pentru sănătate, egalitate de şanse, identitate de gen, non-discriminare, violenţă domestică. În privinţa organizării şi în alte părţi a unor astfel de evenimente, întreb şi eu retoric: oare părinţii nu ar trebui să ştie la ce activităţi participă copiii lor, solicitându-li-se acordul în scris? Oare profesorii, conducătorii de instituţii de învăţământ nu trebuie să cunoască cine este organizator şi invitat precum şi desfăşurătorul, programul, unor astfel de acţiuni, manifestări, dezbateri, cursuri? Cel puţin legea aşa prevede…
O mână de fier într-o mănuşă de catifea
Rep.: În luna aprilie, plenul Camerei Deputaţilor a adoptat o propunere legislativă potrivit căreia grupa mijlocie şi grupa mare de la grădiniţă vor deveni obligatorii, începând cu anii următori. Cum vedeţi această formă de obligativitate, în contextul restrângerii tot mai acute a dreptului părinţilor de a decide asupra educaţiei copiilor lor?
- A.: Desigur, nu mai e de mirare că devenim un fel de naţiune copy-paste a iniţiativelor nefaste şi perdante pe termen lung. Ideea aceasta nu e originală, am regăsit-o de curând şi ca propunere a preşedintelui Franţei, Macron, bineînţeles îmbrăcată în motivaţie ideologică, „pentru egalitate şi progres social”, cum ştim şi noi că se propovăduia de către comuniştii care vroiau să te facă egal cu forţa pentru progresul şi prosperitatea doar a unora dintre egali. Ce este specific în situaţia Franţei, este că, aşa cum se declara, 97,6% dintre copii sunt deja înscrişi la grădiniţă de la vârsta de trei ani şi atunci se pune întrebarea cui foloseşte această iniţiativă legislativă? Oare nu unui control total, unui tip de societate totalitară, realizată mult mai rafinat pe tiparul mâinii de fier în mănuşă de catifea? Păi pe noi s-au făcut studii, cercetări şi au constatat că greu sau deloc mai putem fi reeducaţi pentru a se ajunge la crearea acelui „om nou”, mult dorit de comunismul roşu, iar acum de cel albastru. Copiii noştri le-au rămas ca resursă pentru această ridicare a „omului nou”, de aceea vor sub orice chip să pună mâna pe ei prin diverse programe şi proiecte ideologice ca învăţământ obligatoriu de la 3-4 ani, educaţie sexuală de la grădiniţă, teorii gender şi de sexualitate alternativă, pornografie, pedofilie, controlul şi monitorizarea electronică a persoanei şi a comunicaţiilor sale. Acestea nu mai sunt probabile sau sperietori posibile, ele nici măcar nu mai bat la uşă, ci au intrat deja în sistemul nostru, la un nivel incipient şi oarecum cu focare de acţiune în unele mari oraşe. Am lecturat şi eu expunerea de motive a iniţiatorilor acestei modificări legislative şi vă recomand să vedeţi pe site-ul Camerei Deputaţilor cine sunt aceştia şi ce banalităţi au putut să treacă acolo ca motive pentru a aduce de la 6 la 4 ani obligativitatea învăţământului. Concluzia mea ar fi următoarea: lăsaţi copiii să mai copilărească, fiindcă de la 6 ani e suficient să fie înregimentaţi în învăţământul obligatoriu. Conform Institutului Naţional de Statistică, aproape trei sferturi dintre părinţi îşi dau copiii la grădiniţă de la trei ani, restul nedorind din diverse motive să o facă, probabil cei mai mulţi având posibilitatea de a-i educa şi creşte de membri ai familiei. Nu cred să fie suficiente situaţii care chiar să motiveze obligativitatea introducerii învăţământului obligatoriu de la 4 ani. Chiar şi văzusem, aşa proaspăt şi oarecum empiric, nereprezentativ statistic, un sondaj la cald făcut de un important site de ştiri care, în ziua când a fost aprobată această propunere legislativă de către Camera Deputaţilor, întreba dacă e normal ca grădiniţa să devină obligatorie, iar răspunsul a trei sferturi dintre cei aproape 2.000 de repondenţi era că se poziţionau negativ faţă de această iniţiativă legislativă. Nădăjduiesc că poate până se va ajunge cu propunerea aceasta la Senat, vor apărea specialişti, asociaţii de părinţi, zona civică în general, care să-şi impună rolul de parte a unei reale consultări publice. Dacă nu, iarăşi vom asista la încă o redută câştigată de către cei care doresc o diminuare a rolului decident al părinţilor în ceea ce priveşte educaţia copiilor, iar când lucrurile vor fi ajuns deja departe, tu, ca părinte, scuturat de ideile „novatoare” cu care vezi că vine copilul de la şcoală, vrând să iei atitudine vei constata că e prea târziu fiindcă ai lăsat prin neimplicare civică, nepăsare, credulitate ca alţii să decidă pentru copilul tău şi, pe de altă parte, ţi s-au şi restrâns drepturile parentale.
Oricum, vă spun că peste ani vom constata şi pe acest subiect că ni s-au impus diferite modele şi proiecte educaţionale, multiculturale şi vor veni unii ca Nicolas Sarkozy, care, la începutul anului 2011, pe vremea când era preşedinte al Franţei, a afirmat că modelul multicultural este un „eşec” în Europa, alăturându-se poziţiilor similare exprimate anterior pe acest subiect de cele mai puternice voci ale Europei, şi anume cancelarul german Angela Merkel şi premierul britanic David Cameron.
Aşa că, dragi factori decidenţi, mai uşor cu experimentele sociale, mai ales pe copii şi sistemul educaţional, care, din păcate, de 28 de ani tot în experimente o ţine şi, dragi părinţi şi cadre didactice, mai puneţi întrebări, mai solicitaţi puncte de vedere, explicaţii şi fundamentări rezonabile la tot ce vi se propune ca venind „de sus”!
Subminarea conceptului de familie
Rep.: Revenind la parteneriatul civil, cum consideraţi că ar afecta familia tradiţională aprobarea acestei forme de coabitare?
- A.: În fapt, promovarea şi impunerea „parteneriatelor civile”, va avea ca efect major diminuarea importanţei căsătoriei şi a familiei nucleare şi schimbarea radicală a structurii şi rolului determinant pe care familia încă îl are în această ţară ce trece prin cea mai gravă criză demografică din istoria sa, cu efecte sociale ca: scăderea natalităţii, îmbătrânirea şi pierderile de populaţie, creşterea dezordinii sociale şi confuziei morale, diminuarea segmentului de populaţie activ în muncă şi restrângerea pe cale de consecinţă a bugetului contributiv pentru servicii şi prestaţii sociale, educaţionale, de sănătate.
Analizând propunerile legislative vehiculate pe problematica „parteneriatelor civile”, se observă o serie de probleme pe care aş vrea să le enumer:
– Un argument de bază al celor care promovează această iniţiativă este existenţa a sute de mii de cupluri heterosexuale (bărbat şi femeie) care ar avea nevoie de această lege pentru a fi protejate. Dar analizând textul juridic, constatăm că drepturile partenerilor urmează să fie foarte asemănătoare cu cele ale soţilor (din legislaţia civilă existentă), legea neaducând în mod real nimic nou pentru cuplurile formate din bărbat şi femeie. Aşadar, de fapt, propunerea vizează în mod direct o formă de legalizare a relaţiilor între persoane de acelaşi sex, sub masca protejării în principal a cuplurilor aflate în concubinaj şi formate dintr-un bărbat şi o femeie.
De interes pentru părinţi şi profesori deopotrivă este şi faptul că, fiind un simplu contract care nu ia în calcul elemente de bază ale vieţii de familie, parteneriatul civil nu conferă stabilitatea caracteristică unei căsătorii, astfel neputând nici oferi mediul optim pentru creşterea, dezvoltarea şi educarea corespunzătoare a copiilor, aceştia riscând să devină victime ale recunoaşterii şi încurajării concubinajului. Legat de acest aspect voi aduce în atenţie unele informaţii din studii apărute recent în zona academică americană, studii care bineînţeles că nu pătrund uşor în sfera de prim interes a mass-media, dar ele se publică în reviste de specialitate. Astfel, în 2015, Wendy Manning, sociolog la Bowling Green State University (SUA), a publicat rezultatele studiului Cohabitation and Child Wellbeing privind concubinajul şi efectele sale asupra copiilor. Concluzia de bază a studiului este că primele victime ale concubinajului, aflat în creştere în ultimele decenii, sunt copiii. Din datele furnizate de Manning pot preciza că: – persoanele care trăiesc în concubinaj sunt mult mai sărace decât persoanele integrate în familii, venitul mediu în cuplurile coabitante fiind la jumătate faţă de venitul familiilor întemeiate pe căsătorie; – 32,5% dintre căminele unde partenerii trăiesc în concubinaj sunt sub pragul de sărăcie, faţă de doar 10-11% în cazul familiilor întemeiate pe căsătorie; – partenerii care trăiesc în concubinaj tind să fie mult mai puţin educaţi decât persoanele căsătorite; – concubinajul e mult mai instabil ca mariajul; în medie, rezistă doar 18 luni; – copiii care locuiesc cu adulţi care coabitează au cel puţin trei perechi de „părinţi” diferiţi până la majorat; – copiii crescuţi de adulţi aflaţi în concubinaj sunt mai puţin sănătoşi, au performanţe şcolare mai slabe şi sunt mai înclinaţi spre delicvenţă decât copiii crescuţi în familii întemeiate pe căsătorie. De asemenea, sociologul american Bradley Wilcox a publicat în 2017 studiul „Ties that Bind – Children in the Age of Cohabitation”, constatând aceleaşi aspecte: concubinajul este nociv intereselor copiilor. De fapt, propunerile legislative privind parteneriatul civil, trecute până acum prin votul Parlamentului, nu fac în niciun fel de referire la situaţia copiilor rezultaţi din aceste uniuni, aceştia rămânând copii din afara căsătoriei, fără deci a beneficia de prezumţia de paternitate.
Rep.: În ce stadiu se află acest proiect, în prezent?
- A.: Într-o formă juridică concretă, aceste „parteneriate civile” denumite de alţii şi „uniuni consensuale”, au fost propuse spre aprobare Camerei Deputaţilor şi Senatului de mai multe ori de către un oarecare fost deputat şi de fiecare dată au fost respinse. Spre sfârşitul lunii martie 2018, o entitate publică denumită Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării propune pe această temă un nou proiect de lege, care – aşa cum declara conducătorul acestei instituţii, pentru ziarul „Gândul” – a fost discutat împreună cu organizaţiile non-guvernamentale de profil, în special cu Asociaţia ACCEPT (care apără şi promovează drepturile LGBT la nivel naţional). Aşadar în perioada imediat următoare vom mai avea repusă, pentru a câta oară, în discuţii parlamentare, o nouă propunere, substanţial modificată, referitoare la „uniunile consensuale” ori „parteneriatele civile”.
Trebuie menţionat, însă, că România beneficiază de un avantaj major în această problemă, având în vedere că în mai multe state din Uniunea Europeană şi de pe continentul american, relaţiile între persoane de acelaşi sex au trecut în ultimii ani prin diverse forme de reglementare juridică, ceea ce ne ajută în a observa că există un pattern, un model după care se produc aceste schimbări ideologice, societale, juridice, administrative, model ce este urmat şi propus la indigo şi de către ONG-urile şi cercurile de interes din societatea românească. Aşadar, cei care vin şi ne prezintă în mod insidios şi nevinovat faptul că se gândesc la binele relaţiilor consensuale, neoficializate, formate dintre un bărbat şi o femeie, mint şi dovadă stau numeroase declaraţii de presă de unde reiese că interesul de fapt este în a se ajunge la oficializarea relaţiilor între persoane de acelaşi sex, la căsătoria lor, la subminarea conceptului de familie, de ethos românesc, de cununie religioasă, de relaţii parentale.
Şi e de notorietate pentru cei care au urmărit aceste fenomene sociale şi ideologice faptul că există deja posibilitatea de a constata „binefacerile” noii lumi, în studiile ori statisticile realizate în Italia, Franţa, Spania ori Canada, spre exemplu, unde o analiză realizată în 2012, la zece ani de la schimbarea legii căsătoriei în Canada, de Bradley Miller, (doctor în filozofie al Universităţii Oxford, profesor asociat de drept la Universitatea Ontario de Vest şi, din 2014, judecător al Curţii Superioare din Ontario, Canada), arată că efectele „căsătoriilor” între persoane de acelaşi sex sunt restricţionarea dreptului la liberă exprimare, a drepturilor parentale în educaţie şi a autonomiei instituţiilor religioase, alături de slăbirea tradiţiei căsătoriei, ceea ce poate oferi o lecţie şi altor state, inclusiv României, îndelung presată mediatic în ultimii ani pe acest aspect. Recensământul din 2011 arată că, în primul rând, căsătoria este în declin în Canada, aşa cum este în mare parte din Occident; în al doilea rând, căsătoria între persoane de acelaşi sex este un fenomen statistic minor; în al treilea rând, există foarte puţine cupluri de acelaşi sex (căsătorite sau nu) care locuiesc în aceeaşi gospodărie cu copii. Sunt aproape 21.000 de cupluri de acelaşi sex căsătorite în Canada, din 6,29 milioane de cupluri căsătorite. Cuplurile de acelaşi sex (căsătorite şi necăsătorite) reprezintă 0,8% din toate cuplurile; 9,4% din aceste 64.575 cupluri de acelaşi sex (inclusiv cele aflate în uniuni consensuale civile şi cele căsătorite) au copii, iar 80% din acestea sunt cupluri de lesbiene. Pe de altă parte, 47,2% dintre cuplurile formate dintre un bărbat şi o femeie au copii. Putem înţelege din aceste date că, de fapt, căsătoria între persoane de acelaşi sex nu a alimentat (aşa cum tot s-a argumentat ca motivaţie în legiferarea lor), renaşterea tradiţiei căsătoriilor în Canada.
În Italia, „au existat doar 2.800 de mariaje gay într-un an”, deşi se aşteptau în a fi peste 10.000, a scris pe prima pagină cotidianul cel mai „politically correct”, „La Repubblica”, pe care susţinătorii LGBT nu au cum să îl contrazică.
În Franţa, după ce în mai 2013 a fost promulgată legea ce permitea căsătoriile între persoane de acelaşi sex, pe un val mediatic foarte puternic, doar 3% din căsătoriile efectuate până la sfârşitul anului 2013 au fost între persoane de acelaşi sex.
În Spania, pe 4 septembrie 2005, ziarul conservator „La Razón” a publicat date despre căsătorie oferite de 273 de oficii de stare civilă (dintr-un total de 437 de oficii în toată ţara). Aceste date arată că, dintr-un total de 35.000 de căsătorii, doar 24 au avut loc între persoane de acelaşi sex. Ziarul a argumentat că aceste statistici contrazic prioritatea cu care guvernul a tratat Legea 13/2005 şi cererile asociaţiilor de drepturi LGBT care susţineau că de această lege ar beneficia între 5 şi 10% din populaţie.
Ţinând cont de cele expuse mai sus, nu pot decât să constat că problema „uniunilor consensuale” ori a „parteneriatelor civile” şi mai apoi căsătoria între persoane de acelaşi sex nu sunt decât o serie de fumigene lansate programatic şi sistematic sub diverse motivaţii binevoitoare, pentru binele altora, când de fapt ceea ce se urmăreşte este subminarea familiei naturale, formate dintre un bărbat şi o femeie, discreditarea şi deturnarea de la menirea lor, a instituţiilor de cult, accederea la posibilitatea cuplurilor de acelaşi sex spre adopţia de copii, exacerbarea comportamentelor exhibiţioniste…
Rep.: Ce soluţii le recomandaţi părinţilor interesaţi să le asigure copiilor lor o educaţie bazată pe valori şi principii morale?
- A.: Cred că e de un real folos şi o educaţie a părinţilor, acea „educaţie parentală” sau „parenting”, educaţie apărută şi la noi şi despre care se tot vorbeşte în ultimii ani. În România au apărut diverse oferte în acest domeniu, dar cu precădere sunt reţete copy-paste, venite de pe alte meleaguri, fără efort de fi adaptate ethosului românesc şi atunci apar rezultate care miros a marketing pentru mase şi a kitsch. De aceea, recomand cu încredere, proiectul Şcoala Familiei ce are o acoperire naţională şi este eminamente de gândire şi educaţie românească. Cunosc destul de bine acest demers de formare pentru părinţi, în cadrul căruia am şi eu o măruntă implicare şi pot spune că la nivelul formatorilor se regăsesc nenumăraţi specialişti din zona academică ori practicieni cu experienţă care, chiar dacă folosesc şi studii, cercetări din alte ţări, datorită experienţei lor profesionale, au capacitatea de a „digera”, a decela şi agrega informaţiile, ţinând cont de specificul psiho-social, cultural, spiritual de la noi. În cadrul unor astfel de demersuri educative, părinţii pot descoperi şi o altă realitate decât cea din presa mainstream, pot avea acces la rezultatele unor studii, cercetări care arată efectele nocive ale bullying-ului, ale expunerii îndelungate ori de la vârste mici, la dispozitive cu ecrane electronice, pot înţelege ce efecte devastatoare are expunerea la pornografie, la educaţie sexuală de la vârste mici, ca să enumer doar câteva teme.
În tot acest context de încercare în a ne repoziţiona un pic viaţa, de dragul familiei, a copiilor, dimensiunea de acţiune civică, de conştiinţă comunitară, devine vitală şi o spun după 20 de ani de implicare în acţiuni şi demersuri civice. Să pot ajunge să mă afiliez unui grup, unei cauze, la modul formal ori informal, pe domeniul educaţional, social, caritabil, de sănătate, de mediu şi, împreună cu ceilalţi asemenea mie, să încep să presez mediatic, prin reţele de socializare, prin petiţii, prin marşuri şi proteste civice organizate, pentru a ni se rezolva problemele sau pentru a fi luaţi în seamă şi a conta la consultări, dezbateri, cu factorii decizionali şi administrativi – asta dă tărie, dă curaj, dă linişte personală şi în familie ori comunitate.
Iar ca să mă refer şi la autorităţi, cred că acestea vor fi nevoite, încetul cu încetul, să ţină cont şi de presiunea civică, desigur cu sumedenie de blocaje (vezi cazul Referendumului pentru familie ce trenează sub diverse tertipuri şi pricini în „laboratoarele” autorităţilor de peste doi ani, deşi se putea rezolva cu bună credinţă în maximum şase luni de la avizarea de către Curtea Constituţională). Iniţiativele civice nu îşi găsesc piedici doar în acţiunea ori inacţiunea unor autorităţi, nu. Acestea la rândul lor sunt presate, în funcţie de subiect, de mari concernuri farmaceutice, de interese financiare, de accesul marilor companii la pieţe de desfacere, de presiuni ale diverselor cercuri de interese economice, de lobby-ul organizaţiilor ce promovează alternative de convieţuire, altele decât cele dintre un bărbat şi o femeie, ca să enumer doar câteva.
Sigur că există şi lucruri pe care le putem face fiecare, personal, dimpreună cu alţii, prin acţiuni civice formale ori informale. Omul de azi, prins într-o copleşitoare dinamică a comunicaţiilor, a relaţiilor, a vizualului excesiv, a consumerismului iraţional, e de dorit să capete o atenţie, o vigilenţă sporită faţă de tot ceea ce i se propune, mai ales la nivel educaţional, pentru el şi copiii săi. Părinţii, bunicii, profesorii, educatorii, mentorii, chiar şi tinerii să caute momente de venire în fire, de liniştire, de tihnă, în care să se regăsească unii cu alţii, cu copiii lor, să meargă în natură, să se bucure unii de alţii. Apoi să găsească cercuri de preocupări comune, în zona parohiei, a colegilor, a şcolii şi să dezbată problemele esenţiale referitoare la copil, la educaţie, la întoarcere către unele valori tradiţionale, verificate în timp şi care sunt în strânsă legătură cu ethosul românesc.
Interviu realizat de Irina NASTASIU