Controalele trec, realitatea rămâne
Se vorbeşte mai mult în ultimul timp despre control. De fapt, termenul a revenit după decenii în care obiceiul faimoaselor controale „de la centru” părea să fi fost uitat. Se pare însă că din când în când unele cutume vechi reînvie tocmai pentru a ne aminti că nimic nu garantează nimic niciodată. Sigur, fenomenul are explicaţiile lui şi ar merita, poate, explorări mai amănunţite, pentru că ţine de ce fel de societate vrem să devenim, însă, fireşte, aici voi încerca doar o semnalare.
Se spune, de exemplu, în unele ştiri de presă, că doamna ministru a sănătăţii a făcut un control inopinat la nu ştiu ce spital şi a găsit acolo multe nereguli. Extraordinar! E ca şi cum dumneaei ar fi venit acum ca de pe altă planetă, nu ar fi ştiut cum stau cu adevărat lucrurile în sănătate şi ar fi constatat (cu uimire, fireşte, şi chiar cu ocazia acestui control) lipsurile, problemele, corupţia şi aşa mai departe. Însă controlul a fost, nu încape îndoială, unul foarte, foarte exigent.
La fel, în presa locală şi printre cadrele didactice circulă povestea conform căreia inspectorii de specialitate din învăţământ au început o serie de controale la şcolile sanitare postliceale în urma faptului că într-o ţară din Vest ar fi fost descoperite mai multe asistente medicale din România având diplome false iar autorităţile române ar fi fost atenţionate pe acest subiect. Nemaipomenit! Lucrurile mergeau perfect în învăţământul sanitar, iar inspectorii trebuiau să aştepte această situaţie ca să pornească nişte „controale”. Controale care, la fel, se anunţă foarte drastice, desigur.
Să ne înţelegem. Verificarea respectării unor standarde într-un domeniu este necesară, dar nu la acest aspect mă refer aici. Este vorba despre obiceiul şi preferinţa instituţiilor statului de a lucra „hei-rupist”, pe sistemul relaţiilor de putere şi de a căuta mai degrabă „un vinovat” decât de a identifica din timp problemele şi a găsi, împreună cu cei implicaţi, soluţii.
Niciun control nu a rezolvat cu adevărat vreodată ceva. Se obţine o „recunoaştere” a greşelilor din partea celor verificaţi, poate se fac şi unele destituiri, dar de obicei problema rămâne, se amplifică şi devine un veşnic motiv de stagnare şi nemulţumire.
Dacă sunt pe ideea unei colaborări în a rezolva ce este de rezolvat, controalele şi inspecţiile au rost şi sens, dar dacă merg pe false cauze şi mai ales pe intimidare şi frică, atunci ne aflăm într-o societate care nu are de a face prea mult cu democraţia reală şi civilizaţia, ci mai curând cu ipocrizia, aflarea în treabă, autoritarismul, aspecte care făceau parte nu demult din viaţa noastră de zi cu zi şi pe care pretindem că am vrea să le lăsăm în urmă.
Prof. psih. Vasile BAGHIU