Este răspândită în societatea noastră un fel de schizoidie comportamentală căreia îi găsesc rădăcinile în comunism şi pe care, din cât se vede, au dezvoltat-o şi mai mult cele aproape trei decenii de după 1989.
Astfel, ori de câte ori suntem îndemnaţi (oficial şi ritos) la mai multă colegialitate, la atitudine prietenoasă şi aşa mai departe putem fi siguri că toate acestea nu vor fi urmate în primul rând tocmai de către cei cu sfaturile şi recomandările.
Suntem o lume bolnavă de individualism ambalat în cuvinte măreţe, de autoritarism alimentat de frustrări complexe, de ipocrizie adusă la rang de stil de viaţă, de vorbitori peste vorbirea celorlalţi, de oameni care nu au cultura respectului şi a recunoaşterii celuilalt, pierduţi în plasa unei imagini de sine distorsionate, exagerate. Miştocăresc atunci când trebuie doar să spună lucruri fireşti sau să tacă, ridică tonul şi admonestează atunci când s-ar cuveni o atitudine colegială, iar dacă scot o vorbă bună într-o împrejurare oarecare despre cineva este numai pentru a pregăti o frumuşică bârfă veninoasă pentru un ceas mai târziu. Orice ar face nu reuşesc să exprime decât prefăcătorie. Aflaţi într-o poziţie oarecare, îi recunoşti şi după felul mieros în care se poartă cu superiorii şi arogant cu subordonaţii. Sunt oameni ai epocii.
Probabil că doar cei tineri ne-ar mai putea vindeca, însă mă tem că dacă nu se vor ţine de carte, cu toată lipsa lor de frică şi cu tot simţul deprins al libertăţii, având în vedere şi sărăcia care macină totdeauna totul, avem cale deschisă spre un eşec garantat. Pentru că atunci când şcoala îşi caută resursele parcă mereu în altă parte decât în cultură sau în motivaţia profesorilor şi disponibilitatea elevilor (iar fenomenul e declanşat de sus), când televiziunile promovează tâmpenii şi marginalizează lectura, e dificil chiar şi pentru cei tineri să se conecteze la valorile adevărate.
Lectura şi cartea au din ce în ce mai multă nevoie în ultimul timp de promovare, de susţinere, de argumente, de pledoarii convingătoare. Aici s-a ajuns, iar salvarea pare a fi o sumă de salvări la nivel individual. În acest sens, ar trebui să fim poate mai atenţi la ceea ce ne oferă această banală şi paşnică ocupaţie a cititului în mod concret în viaţa de zi cu zi, în pătrăţelele slujbelor pe care le avem. De fapt, în toate profesiile care presupun comunicarea cu oamenii este necesară lectura. Cititul cărţilor este – se ştie – un mijloc prin care se poate ajunge la cunoaşterea omului.
Dacă eşti profesor şi nu îţi este familiar obiceiul cititului riscul de a fi mai mereu paralel cu lumea elevilor şi studenţilor este foarte mare, indiferent de materia pe care o predai.
Dacă eşti medic sau asistent medical şi nu citeşti, riscul tehnicizării excesive şi al dezumanizării relaţiei terapeutice este evident, de asemenea.
Dacă eşti funcţionar şi nu citeşti nici măcar o carte pe lună, eşti în pericol de a trata omul din faţa ta ca pe o anexă a hârtiei pe care o aduce la tine.
În sfârşit, chiar acest straniu comportament dublu şi individualismul manifest, specifice societăţilor lipsite de libertate, ar putea fi ameliorate pe filiera lecturii, dacă educaţia şi cultura ar fi ridicate la rang de politică naţională, dacă familia ar pune mai mult preţ pe ea, dacă şcoala şi-ar face un motiv de mândrie din promovarea ei. Mai e mult însă până departe.
Psiholog Vasile BAGHIU