Aflu cu bucurie că, în sfârşit, după mai bine de trei decenii de la căderea Uniunii Sovietice, limba română devine şi prin Constituţie limba oficială a Republicii Moldova, în locul invenţiei politice ridicole numite „limba moldovenească”. Este o mare victorie a spiritului liber şi un mare succes îndreptat contra imperiului de la răsărit, care ne-a dispreţuit, ne-a împuţinat şi ne-a ciuntit mereu. Din această împlinire, se pot trage mai multe învăţăminte.
Este foarte bine să ne vorbim limba şi s-o preţuim, dar nu este destul. Este nevoie s-o şi cunoaştem şi nu oricum, ci corect şi s-o apărăm. Limba, ca şi poporul care o foloseşte, are nevoie să fie conservată, protejată, ferită de intruziuni nefireşti, ocrotită părinteşte. Sunt ţări civilizate şi respectabile care dispun de legi de apărare a limbii, de limitare a „poluării” ei, de încurajare a specificului ei genuin. Limba maternă o primim cu toţii, din fericire, de la mamele noastre, dar faptul acesta nu este suficient pentru prosperitatea şi perenitatea ei, nici pentru exprimarea noastră corectă. Dacă mama sau tata au fost profesori de limba română nu devenim, din păcate, şi noi experţi în limba română. După ce învăţăm să vorbim, avem nevoie de educaţie întru limbă, de studiul sistematic al limbii şi apoi al literaturii. Dacă nu învăţăm la şcoală limba şi literatura română, rămânem cu un mare handicap în lumea pe care o trăim. Este drept că generaţii întregi de români analfabeţi au păstrat limba ca pe o comoară de preţ şi au transmis-o copiilor, nepoţilor şi strănepoţilor, dar astăzi acest lucru nu mai este de ajuns. Educaţia întru limbă şi literatură română, însoţită de studiul latinei, al istoriei, al geografiei, ne scoate din ignoranţă şi ne proiectează în comunicare şi dialog. Educaţia ne impune obiceiul lecturii, fără de care limba noastră slăbeşte, sărăceşte, se perverteşte. Prin urmare, este nevoie să studiem gramatica şi literatura română, să pătrundem tezaurul literaturii române, să citim mereu creaţiile literare româneşti şi universale, în primul rând în româneşte. Numai aşa se dobândeşte simţul sănătos al limbii şi numai aşa cuvintele se înlănţuie armonios, frumos, atractiv şi firesc. Nu întâmplător a scris poetul: „Limba noastră-i limbă sfântă!”, lucru de care, după cum se vede, am cam uitat în vremurile din urmă. În debutul ciclului său de romane, numit al Comăneştenilor, Duiliu Zamfirescu scria un motto semnificativ, azi complet uitat: „Suntem datori să citim în limba noastră. Popoarele mari nici nu cunosc alte limbi”. Faptul că nu suntem un popor mare, aşa cum ne consideram imediat după Marea Unire, nu ne scuteşte însă de cunoaşterea limbii române; altminteri, în curând, nu vom mai fi nici mari şi nici mici, ci nu vom mai fi deloc. (…)
Toţi marii creatori români, de la cronicari la Dimitrie Cantemir şi de la Mihail Kogălniceanu la Nichita Stănescu, definiseră patria prin limbă: patria lor fusese limba română. (…) Toate limbile materne sunt, pentru fiecare dintre vorbitorii lor, universuri nepreţuite. Limba română nu este o limbă excepţională între limbile pământului, dar pentru noi, românii, ea este specială, dintr-un motiv foarte simplu: este a noastră.
Fără să ne lăudăm, trebuie să constatăm că limba română este cea mai răspândită limbă maternă din sud-estul Europei, pentru că are cel mai mare număr de vorbitori dintre toate limbile din regiune. Acest aspect cantitativ este însoţit de o calitate a literaturii române de cea mai mare importanţă. Ca să percepem toate aceste lucruri, avem nevoie de cunoştinţe, de acumulări, de exerciţiu, adică de studiu neobosit. Acest fapt al iscodirii şi cercetării permanente nu este nimic neobişnuit, pentru că face parte din esenţa umană.
În această lume ciudată ne pasc felurite primejdii, ca indivizi şi ca grup etnic ori popor. Asemenea primejdii sunt risipirea neamului (câte neamuri nu s-au risipit pe lumea asta!), pierderea fărâmelor de românitate prin lume, înstrăinarea fiilor şi fiicelor noastre, care se pripăşesc prin alte locuri de ispititor belşug şi uită treptat nu numai de vatră, dar şi de limbă. În anii din urmă, prin drumurile mele, întâlnesc tot mai des români care nu mai ştiu româneşte, chiar dacă au nostalgia locurilor de obârşie a familiei lor şi chiar dacă mai cred – unii – că patria lor este limba română. Oricum, limba noastră este viaţa noastră ca naţiune şi este bine să nu uităm aceasta niciodată. În final, îl evocăm pe George Călinescu, acela care l-a nemurit pe Mihai Eminescu: „Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet, pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale”. Prin Eminescu şi prin limba română avem certitudinea că – în ciuda vieţii individuale trecătoare şi a nimicniciei noastre – neamul acesta va vieţui cât Pământul. Câtă vreme mai locuim în limba română – „ca un fagure de miere”, cum scria Poetul – înseamnă că avem încă o patrie română, oriunde ne-am afla.
Ioan-Aurel POP
(N. R. – Preluare după Revista Limba Română Nr. 3-4, anul XXXIII, 2023)