…Uf! A trecut şi ăsta…
Cum ce? Balul bobocilor!
Adicătelea, zău aşa, boieri dumneavoastră, când auziţi sintagma „balul bobocilor”, ce vă vine înaintea ochilor minţii? Să vă spun eu şi ziceţi dacă mint: o seară caldă încă, de mijloc de octombrie; cantina şcolii sau sala de festivităţi ornată cu ghirlande stângace de hârtie creponată, cu măşti şi flori de tot felul prinse de perdele; scaunele aşezate pe lângă pereţi (mesele au fost evacuate pe hol, unele peste altele); pe uşă intră grupuri, grupuri (era să scriu cârduri, cârduri) de boboci, roz-şerbet de emoţie, întâmpinaţi de cei câţiva amfitrioni din clasa a XII-a, jovial-maiestuoşi în importanţa lor; o instalaţie de scos sunete, în colţ, plivită grijuliu de un „digei”; ici-colo, mici grupuri de profesori şi părinţi, cu aer degajat şi ochi vigilenţi, încercând să se topească în peisaj. Câteva alocuţiuni, apoi muzica devine stăpână… până ceva după miezul nopţii, când restul părinţilor, cu maşini sau taxiuri, vin să-şi recupereze odraslele docile… Simplu şi emoţionant.
…Nu aşa, păcătoşilor, ci iată cum!
O sală de recepţie cât mai luxoasă a unui stabiliment cât mai de fiţe… Nu mă-ntrerupeţi, cum – de ce?! Pentru că în sala de festivităţi sau la cantină nu vine ăla, angajat pe bani grei, care va să cânte ca la f’o patruzeci de minute, va începe cu hello, Piatra / Târgu Neamţ / Roman / Roznov etc. va face două-trei dedicaţii, se va produce cu cele două succese şi trei preluări care-i formează repertoriul, apoi va dispărea salutând cordial, entuziast şi fals. Ăla, care a apărut de două ori pe nişte afişe, odată la teve şi… Şi atât, dar bobocii şi patronii lor bacalaureanţi sunt impresionabili; iar omul, ce să vezi, mai avea un botez în localitate şi un sfert de concert într-un oraş vecin.
Deci, o sală de fiţe… Nişte costume şi nişte rochii înduioşător de sofisticate şi deplasate, de par, fete şi băieţi, de-ăia micii, încălţaţi cu pantofii cu toc ai mamei. Nu-i nimic asta, sănătate să fie…
O sumedenie de figuri, care de care mai puţin cunoscute, dar sigur ne-boboci. Ce-i cu ei? Păi, au cumpărat bilete. Nu sunt de-ai liceului, nu sunt boboci, dar sunt cetăţeni plătitori. Bobocilor înşişi, vorbesc de cei propriu-zişi, le-au cam crescut penele, pentru că face deja cam de noiembrie şi debutanţii încep să miroase a veterani hârşiţi, dacă nu e cumva un pleonasm. Dar toate astea – închirierea sălii, dotările, guristul, formaţia guristului, prietena guristului şi celelalte – costă. Cei ce nu vin la bal nu înţeleg de ce trebuie să cumpere ei bilete. Deci, lăsaţi plătitorii extra-colegiali (ah, ce calambur excelent mi-a ieşit, mai fără să vreau!) să vină la noi. Să trăiască şi ei, an de an, până la absolvire şi după, emoţia bobocitului. A bobocelii. A bobocirii. A bobociturii.
O atmosferă care curând începe să miroase a lehamete, a tutun – o fi de la masa profesorilor şi a părinţilor? – şi… încă a ceva. Mai grav. Nişte concursuri care se finalizează în indiferenţa generală, pe măsură ce mirosurile se accentuează. Câtorva li se face rău. De la ce oare? Nişte locuri / canapele plătite degeaba, pe care stau, claie peste grămadă, oricine înafară de plătitorii propriu-zişi. Pe unele nu stă nimeni; doarme câte cineva. O fi obosit. Nu mai vorbesc despre finalul deschis, despre socotelile de dimineaţă cu patronul care nu s-a resemnat uşor că, la toată petrecerea, vorbind de boboci – iar risc un pleonasm – minori, nu e voie la o sută de metri în jur cu alcoolice. Prima clipă de linişte, în rozul dimineţii când profesorii şi părinţii organizatori trag adânc aer în piept, cu sau fără fum de ţigară şi-şi fac o cruce largă: uf, bine că s-a terminat şi ăsta. Ceea ce vă spuneam dintru început. …Şi, să mă credeţi, vă rog, că tot ce spun eu aici nu e decât un procent-două din realitate. Cine n-a văzut, nu crede…
Or – de-aia vin şi eu să vă fac o întrebare.
Bun, nu zic, nicidecum, ca tinerii de astăzi să petreacă precum cei de pe vremea Anei Pauker şi-a lu’ Dej ce-au băgat spaima-n burghej’. Treaba lor. Cui i se pare că modelul de azi e izmeneală curată – treaba lui. Liceele se întrec an de an să ridice standardele, să fie totul mai cool, mai original, mai exhaustiv, mai cu moţ – treaba lor, asta e o chestie care se auto-sufocă, pe măsură ce asta implică nişte costuri tot mai greu suportabile. E crii-iiză, nu vă uitaţi la mine ca pinguinul la valiză, e criiii-ză…
Dar, dacă e aşa, nu se pot găsi nişte soluţii mediatoare şi bisectoare? Nu se pot găsi nişte spaţii care să nu fie, nici atotmirositoarea cantină, nici salonul Rococo sau Empire, nu mai puţin atotmirositor, să mă ierte Dumnezeu?
Din câte spaţii comerciale stau de ani de zile goale, nu se găseşte unul, două, să fie puse la dispoziţia ISJ, spaţii unde să te duci cu elevii în mod decent, controlabil, fără sticle ascunse, fără elevi care ţin de şase la toalete de nu trece nimeni şi nimic – decât fumul? Spaţii, să nu uităm, aflate, adesea în posesia unor părinţi care vin şi ne întreabă dacă „n-avem nevoie să ne ajute cu ceva”.
Avem. Ajutaţi-ne să facem o treabă frumoasă, curată. Ajutaţi-ne să păstrăm Şcolii ce-o mai fi rămas, prin mila Domnului, din prestigiul ei. Ajutaţi-ne elevii să rămână tineri. Ajutaţi-ne oricum, cu orice puteţi.
Salvaţi Balul Bobocilor!…
Ada POPOVICI