De la începutul lui iulie 1848, Comitetul revoluţionar din Cernăuţi îi cerea să transmită informaţiuni despre intenţiile ruşilor care au invadat Moldova şi despre starea duhurilor din Moldova. Aflat la Dumbrăveni, pentru a întreţine legăturile refugiaţilor cu membrii comitetului revoluţionar din Iaşi, C. Hurmuzachi informa în 15/27 iulie 1848 pe Lascăr Rosetti la Cernăuţi despre mişcările politice – cheie ale momentului, convocând pe refugiaţi la întrunirea de la Tişăuţi.
Iată-l pe Alecsandri ajutat şi finanţat de familia Hurmuzachi să tipărească şi să răspândească din Cernăuţi poemul-manifest „Deşteptarea României”. Tot cu cheltuiala Hurmuzăcheştilor, preia Mihai Iacobescu[1]de la Cornelia Bodea[2], tipăreşte şi M. Kogălniceanu „Dorinţele partidei naţionale”, în tipografia lui Rudolf Eckhardt din Cernăuţi. Dar, pachete cu foi volante s-au găsit în podul Dumbrăvenilor unde se tipăreau[3], încât finanţarea din partea Hurmuzăcheştilor rămâne discutabilă.
Mărturii contemporane, consemnează Cornelia Bodea citându-l pe Teodor Bălan, relevă că toţi bărbaţii Hurmuzachi iau parte activă la toate întrunirile refugiaţilor, cântă La Marseillaise, se întâlnesc cu ţăranii, iau decizii…Dorul lor era unirea românilor din toate provinciile şi salutul – Trăiască Daco-România!, pentru care puneau la cale formarea unei armate populare.[4] Se vede că şi Împăratul dorit de ei trebuia să înveţe imnul Franţei…
La curtea lui C. Balş, C. Hurmuzachi făcuse avere, haiduceşte, lui şi familiei care ajută pe refugiaţii de la 1848. De la Dumbrăveni, căminarul şi vechil Gh. Eminovici, un credincios al lui Mihail Sturdza Vv., şi bine pregătit în ale administraţiei, de aceea în permanent conflict şi procese cu C. Hurmuzachi, până la noul Vodă Gr. Ghica, trebuia eliminat. Familia Hurmuzachi era de credinţă Ghiculeştilor încă de la protostrămoşul pitar Crâste Hurmuzachi recompensat de Grigore Ghica cel Bătrân cu moşia Horodişte de Hârlău (1721) leagănul neamului, iar acest Crâste trebuie să fi fost fiul lui Mandachi, mare comis în vremea lui Nicolai Mavrocordat (1711-1716), de unde şi moştenirea pasiunii pentru carte!…
Să fi vizat Bucovina în vederea exilului, Aron Pumnul ar fi luat-o de-a dreptul prin munţi, de vreme ce încă din 30 martie 1848, autorităţile austriece anunţau că atât supuşii statului habsburgic, cum şi căpeteniile moldovenilor erau primiţi peste cordon, fără paşaport. Se vede că Pumnul avea în gând Bucureştiul unde tocmai căzuse Gh. Bibescu şi, după guvernul provizoriu, din 28 iulie 1848 se instalase locotenenţa domnească Heliade – N. Golescu – Cr. Tell (- 13 sept. 1848). Spera în sprijinul lui Heliade, cu care avea multe în comun, cea mai marea parte a Proclamaţiei de la Islaz fusese redactată de Heliade, apoi filologul, lingvistul, publicistul, editorul, îndrumătorul literar Ion Heliade Rădulescu îi reclădea speranţă. De altfel, sinea profesorului îşi păstrează interlocutorul, pe discipolul care îndeamnă la căutarea răspunsurilor. Ar mai fi şi posibila întâlnire a studentului Aron Pumnul cu Heliade, în chiar casa banului Craiovei Mihail Ghica, fratele domnitorilor, pe care amândoi o frecventau. Insuficient sondată informaţia că Pumnul ar fi dat lecţii de religie şi limba română principeselor Mihail Ghica dintre care, viitoarea Dora d’Istria,[5] nu trebuie ignorată. A. Hurmuzachi, de la care ne parvine referinţa, întreţine fericita bănuială a înrudirii cu Ghiculeştii. Dovedit este că sora lor Eliza măritată cu Grigore Sturza de la Dulceşti era fiica lui Ion Ghica de la Ghergani-Dâmboviţa, fiul marelui logofăt Tache Ghica, a cărui fiică legitimă este Maria George Sturdza de la Miclăuşeni. Surori de pe tată, Maria Ghica-Sturdza şi Eliza Hurmuzachi-Gr. Sturdza Dulceşti semnau amândouă una dintre cele şaptezeci de coroane depuse la sicriul poetului V. Alecsandri, în ziua de 26 august 1890.
Şi dacă venerabilul Doxachi ar fi avut şi el o fiică din camuflata lui tinereţe monahală, de pe când îl chema Dosoftei monahul[6] (n. 1782, Horodişte) şi iubea florile, nu-i cu păcat. În 1806, la 24 de ani, era deja major! O aduce copilă în casă, până se mărită…
Bărbatul înalt cu chip smolit, cap de roman antic, învăluit în neîngrijire şi burnuz, de tot sleit, se sprijinea în băţ. În octombrie 1848, se furişase prin bălării ca un heruvim biciuit, intra în Bucovina fără steag, pe lângă frontiera Mamorniţei[7].
Bucovina devine singura lui casă. În urmă se dăduse foc locuinţei cu averea lui de cărţi. I-au trebuit trei ani să-şi recupereze documentele de identitate şi de studii în vederea ocupării definitive (1852) a catedrei de limba şi literatura naţională pentru el înfiinţată, la gimnaziul din Cernăuţi.
A fost menirea lui de profesor creator al celui dintâi masiv manual de literatură română, o veritabilă antologie, Lepturariul pentru toate opt clasele de gimnaziu, în 4 tomuri şi 6 părţi, el este lingvistul supus cauzei naţionale, şi pentru tot restul vieţii, bărbatul cu aer rănit, ca toţi cei cărora le-a fost dat să supravieţuiască unei incalculabile dezamăgiri.
Se adaptase, din 1851 cunoaşte tihna căminului, se simţea în siguranţă. Tânăra de casa familiei Hurmuzachi devine Doamna Catinca Arune Pumnul. Zestrea ei este casa oferită de aceia cărora le slujise. Din valurile vorbei, Necrologul abia atinge umbra văduvei triste şi demne, în grija căreia, păstrate cu sfinţenie, se aflau scriptele celui plecat. Au fost 15 ani de căsătorie fericită lângă o soţie bună, al cărei devotament i-a uşurat lungile suferinţe şi care i-a dobândit dreptul la simpatia amicilor răposatului.[8]
Primise aprobarea Ministerului Vienei de publicare a Lepturariului, isprăvit în 1860. Poate că îl istovise, căci din 1857, cardiologul recomandă prudenţă. Se pare că dorinţele cele mai profunde se împlinesc, mai totdeauna, prea târziu pentru a mai putea fi trăite, cum şi propunerea noului ministru M. Kogălniceanu de a-l avea pe Aron Pumnul profesor la Universitatea ieşeană.
Toma G. Bulat[9] află în dosarul din 1860 privind înfiinţarea Universităţii din Iaşi răspunsul lui Aron Pumnul la invitaţia Ministerului de a ocupa o catedră la noua Universitate. Motivaţiile sunt ale profesorului fericit pentru oferta unui câmp cu mult mai larg, mai liber şi mai mănos decât cel de până atunci, dar precumpănitoare rămân răspunderea pentru angajamentele luate la Cernăuţi şi nesiguranţa faţă cu prefacerea legislaţiei impuse de actul Unirii din 1859.
În Principate funcţionau două guverne de o jalnică instabilitate. Răspunsul lui Aron Pumnul din 15 septembrie 1860 este condiţionat de cerinţe privind recunoaşterea vechimii didactice integrale, o numire definitivă ministerială, asigurarea unei supliniri competente la Cernăuţi, dreptul de a-şi alege catedra de la Iaşi, cum şi garanţia publicării Lepturariului, deja aprobată de Ministerul Vienei, sub auspiciile căruia a şi apărut.
Răspunsul Ministerului din 7 octombrie 1860, favorabil în fond, impune prezentarea unui proiect de lege privind recunoaşterea anilor de serviciu în şcolile româneşti din Transilvania şi Bucovina, cu speranţa aprobării din partea Camerei.
Pentru profesorul Aron Pumnul era prea târziu.
Testamentul lui Doxachi Hurmuzachi din 1 Iulie 1850 prevede suma de 5702 fl. C. M. şi 500 ducaţi plus 6% interese pe care Constantin o avansase tatălui său în anul 1849 când acesta găzduise pe refugiaţii români. Copiii vor mai plăti mai multe datorii în suma de 28.047 fl. 53 kr. făcute de Doxachi pentru victualii între anii 1848-1850. Aici, Teodor Bălan intervine cu nota 1 de la p. 24, potrivit căreia, Testamentul lui Doxachi a fost semnat şi de Aron Pumnul.[10]
Constantin Hurmuzachi obţine în 1856 cetăţenia română de la Gr. Al. Ghica Vv., devine sujet dublu şi îşi începe cariera politică, la vedere.
În 1943, casa Aron Pumnul a fost pe punctul de a deveni memorială, dar Comisia Monumentelor Istorice de la Bucureşti nu s-a lăsat convinsă nici de insistenţele lui Löwendal. Cumpăna războiului a hotărât înstrăinarea. Din harul abordării subtile, ne-am ales cu darul luminos al pictorului silind la exerciţii dintre cele mai diverse. Imaginea oferită de Löwendal nu este tocmai aceea din fotografie care seamănă mai degrabă cu vechea casă Culianu a Iaşului, decât cu casa Micle.
Oricât li s-ar atinge temeliile, culmile picturii şi ale istoriei îşi răzleţesc orizontul de semnificaţii şi de convenţii. Ceea ce păstrează pictorul, confirmat de fotograf şi de istoricul literar, este cerdacul înalt, tăinuit în flori de umbră, tipic bucovinean, pentru care îşi face loc scăriţa, încât atâta istorie ne umple de penibil…
Cum nu apucă piatra muzeului, Löwendal o face dar de nuntă, casă a iubirilor de neam şi de mare poezie.
Nu cred că i s-a mulţumit suficient pentru darul său, dar cred că Bucovina a fost Arcadia tinereţii lui. Parafrazându-l pe Schiller, cel născut în Arcadia, în traducere eminesciană, Şi eu născui în sânul Arcadiei, Bucovina l-a adoptat pe Löwendal, i-a recunoscut meritele înaintaşilor, i-a înflorit speranţele. La 1910, scrie Traian Larionescu, se aflau în Bucovina aproape 500 de familii nobile austriece, cu toată ierarhia rangurilor, dintre ofiţeri, funcţionari civili, sau amploiaţi guvernamentali. Unii s-au căsătorit cu bucovinence bogate, proprietare de moşii şi au rămas în Bucovina se înţelege, ca titlu, şi lista este impresionantă, dar numai prinţul Gurieli, şi ducele Obolenski, menţionează istoricul genealogist, n-au avut în Bucovina nici un fel de avere, aşa cum n-a avut nici pictorul de origine regală, baronul Löwendal, descendent direct din regii Danemarcei.[11]
Ultima fotografie a pictorului, d. 18 februarie 1964, din aceeaşi iarnă, a fost să fie din mănăstirea Voroneţ, coborând penelul şi oferind paleta ca pe un scut al amurgului. Legenda spune că pe aici statorniceau sihaştri, e în legea lor să fie treji, în truda rugăciunii când zeul dă să plece…Nedesluşit surâsul, nici gândul Făurarului cu El.
Adorat de studenţi, Sabin Bălaşa păstrează umbra plutirilor albastre: Dragul meu, fii atent cu adevărul, să nu fi dăltuit o minciună, fii atent cum eşti construit ca om, dacă ai un punct de vedere, dacă ai curajul să spui adevărul![12]
Elena VULCĂNESCU
[1] Mihai Iacobescu „Din istoria Bucovinei” I, (1774-1862), Buc., 1993, p. 410;
[2] Cornelia Bodea, „1848 la Români”, I, doc. 181, p. 631-632;
[3] Em. C. Grigoraş, „Un cuib de revoluţionari”, în Adevărul, 7 Mai 1930, p. 5;
[4] Cf. Mihai Iacobescu, Op. cit., p. 409;
[5] A. Hurmuzachi, Op. cit., p. 5;
[6] T. Balan, „Moşia Cernauca şi Familia Hurmuzachi” Cernăuţi, 1925, p. 13;
[7] Ilarie Porumbescu, Op. cit., p. 230;
[8] A. Hurmuzachi, Op. cit., p. 9;
[9] Toma G. Bulat, „Aron Pumnul candidat la Universitatea din Iaşi”, în Neamul Românesc, Vălenii-de-Munte, An III, 1911, p. 170 şi urm.;
[10] Teodor Bălan, „Moşia Cernauca şi Familia Hurmuzachi” Cernăuţi, 1925, Extras din Anuarul Liceului Aron Pumnul 1923-1924;
[11] Traian Larionescu, „Armorialul Moldovei de Sus”, Bucureşti, 1976, p. VII;
[12] Cf. Ion Potopin, Op. cit., p. 7;